RSS

Arhivele lunare: Mai 2012

Radiografie intrinsecă

Vă prezint încă un text, dar nu chiar atât de prăfuit, pe care l-am scris în urmă cu vreo 2 ani, tot pentru un concurs. De data aceasta, nu doar că am trimis textul în ultima zi, ba mai mult, în ultimele 2 ore… dar îmi place mai mult decât precedentul, drept dovadă, pe lângă juriul care oricum nu mai reține nici un rând din cele citite, l-a mai citit și un prieten…

După cum vă scriam, evoluez!

 

Încă două cadre…

…două unghiuri care capturează același gol extatic din mine, pentru a-l elibera, poate din strâmtoarea care s-a stabilit în psihic… pentru a-l desena pe pereții altor suflete, care nu mai înțeleg nimic din șoaptele ce răsună a indiferență!

Mă aflu în aceeași încăpere, ca în fiecare noapte… aceeași oră, aceeași eu, cu aceleași gânduri care doar aici, într-un decor pe care l-am îmbrăcat chiar eu… cu fiecare ședință și imagine aruncată-n colțuri, așa cum a fost ea surprinsă; vie, dar totuși, urâțită pe alocuri de nesiguranța că acest loc, sanctuarul meu propriu, va fi invadat de către alte umbre. Umbre care se sufocă dincolo de acest spațiu, în care temporalitatea, suspendată și ea, asemeni existenței mele, devine martorul condamnat la tăcere morbidă!

Nemișcată, pentru câteva clipe! Până și genele-mi lungi și negre obosesc, dar în același timp, e singurul loc unde îmi permit să mă pierd într-o stare de serenitate pustiită, unde reflexiile obsesive ale unei oglinzi, devin paradoxal mute! Obiectivul urmărește povestea unei priviri fugare, de-o clipă, după care o capturează, lăsându-mă sleită, dezgolită de ceea ce, până nu demult, reprezenta inefabilul din mine, o pânză aparent bine fixată, care păstrează nuanțele fiecărui zâmbet desenat, fiecărei încruntări inutile! Înțepenită… pe același scaun instabil, într-o uitare latentă… de urmele care, în trecut… murdăreau zile-ntregi de simfonie spirituală!

Fotograful… un necunoscut! Nu știu de unde vine, ce face, cum îl cheamă sau dacă a iubit vreodată. Nu știu dacă obișnuiește să privească cerul, încercând să-l pătrundă, dincolo de nori, dincolo de-o focalizare abstractă! N-am vorbit niciodată, deși aceste ședințe au început cu ceva timp în urmă! Eu ajung în fiecare seară, la aceeași oră. Îmi deschide, mă privește, continuu, pierdut și el… cine știe în ce substrat al conștiinței! Un lucru știu sigur, și anume că fumează… în timp ce îndreaptă aparatul așezat pe trepied, spre mine, spre ceea ce eliberez din mine, de fapt… un fum, propriul meu fum de secvențe jucate până la epuizare, de-a lungul unui timp mult prea intransigent și devorator de uman, căci… ce va rămâne din acest trup care se dezbracă, aici… doar aici, de toată aparența unei vieți trăite, de masca intrinsecă pe care am pictat-o, chiar eu… cu un tremur poate firesc, dar naiv, în același timp?! Uneori, am impresia că el… este mai desfigurat emoțional decât mine… că folosește acel aparat, în nebunia lui de goană de un trecut, poate chiar și ireal, pentru a masca o existență fără strop de esență! Nu-l condamn, doar și eu… fac același lucru… mă folosesc de aparat, pentru a descărca toate imaginile din care sunt compusă… și astfel, să fie surprinse, de un blitz intens, capabil să-mi studieze până și cel mai ascuns os… fiecare colț organic. Măcar de i-aș vedea ochii… atunci aș fi convinsă că cel puțin el, va rămâne pe același drum cu mine… vom dansa, într-o hipnoză adâncă, un menuet grațios… într-un perimetru trasat, inexact…

Îmi încremenesc șuvițele-mi brunete, în cadrul pe care el… cu degetele înghețate… mi le separă, cu o mișcare imprecisă, tremurând și parcă vrând să dispar, atunci, pe loc… să-mi șterg toate zâmbetele de pe chip, să le oglindesc într-un nimic absolut, într-o umbră ireversibilă… să dispar, cu tot cu silueta mea fantasmagorică, care refuză să fie capturată, închisă și disecată!

Camera… este cufundată într-o obscuritate obositoare, iar ticăitul ceasului prăfuit de pe perete, este singurul sunet care rupe tăcerea mortuară, trântindu-se de ușa metalică, vrând să țipe… să abandoneze ființe care nu mai conștientizează din câte suflete sunt construite… nu mai știu cui să zâmbească și pe cine să ignore, nu mai înțeleg de ce, fiecare dintre personalitățile create involuntar, se zbat, trag fiecare în direcții opuse… sfâșâind întregul!

Ultimul cadru…

Fotograful pleacă, într-un mod intempestiv, eu rămânând parcă agățată de timpul care va trece, de acum, mult mai greu! Sunt convinsă că nu se va mai întoarce, că ceva s-a întâmplat, dar cu mine… nu cu el, deci nu înțeleg… Aparatul de fotografiat l-a lăsat aici, oare anume pentru mine? Pentru a înțelege și eu, ce se petrece, până la urmă? Mă ridic, în sfârșit… mă îndrept spre aparat și cercetez! Privesc fotografiile și mă cutremur! De când am devenit așa? Sunt oare eu, cu adevărat, acolo desenată atât de… nu, nu pot fi eu! De ce privesc în mii de colțuri deodată? De ce atâtea stări, într-un singur trup, timp de-un moment și-atât? De ce nu mă regăsesc în nici una dintre schițe? Sau poate mă regăsesc în toate și acest lucru mă sperie… Aș vrea să le pătez, pe fiecare în parte… să nu mai rămână nici o fărâmă din mine… să le rup, să distrug orice imprimare de-a mea… să nu mai vadă nimeni, ce suflet zace-n mine… prăbușit de atâta încarcerare, în același corp…

Mai bine mă plimb, prin cameră… poate astfel pierd din feluritele chipuri care mă acoperă, unul câte unul, mai strâns, mai mat, mai ascuțit. Aș vrea să le desprind, să rămână doar unul… cel care redă, pentru fiecare interlocutor în parte… exact ceea ce merită… subtil, tăios! Mă plimb și aștept, dar ce anume aștept, din moment ce el…știu sigur că nu va mai apărea? Aștept… și-mi târăsc rochia albă, lungă, pe podea… în același ritm cu oboseala pe care deja o resimt… mai acut, până și în spate, în tălpile goale…

… dar… întorc privirea și observ pe cineva… și… din nou, ochii nu se văd! Se îndreaptă către mine și mă ia de braț, mă strânge puternic și mă conduce spre ieșire… Să mă opun? Să mă zbat? Pășesc și eu, alături… îmi trag puțin mâna, dar nu izbutesc… e încleștată! Vreau să văd ochii, chipul celui care mă scoate din acest plan… și reușesc… ridic din nou privirea și acum înțeleg totul! Cel care îmi este alături, de fapt, cea care îmi este alături… sunt, de fapt, tot eu! Dar din nou, suntem două… deci nu am rezolvat nimic…

… prin urmare…

…iau silueta de lângă mine și o pun în cuier, lăsând-o în urmă… închisă, înnegrită deja! Iar eu ies de pe scenă! Singură… un singur chip…

Sursa foto: George Pruteanu.

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 24 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Clape împânzite

Cu textul următor am participat la un concurs, în urmă cu vreo 3 ani, cerința referindu-se la un  text de dragoste! Din cauza sesiunii, am trimis textul în ultima zi, un text de care nu eram foarte mulțumită, nici acum nu sunt, dar… exersând evoluăm. Totuși, m-am gândit că n-ar fi rău să-l scot la iveală, având în vedere că nu l-a citit nimeni, în afara unui juriu, care oricum nu mai reține nici măcar un rând din cele citite. Prin urmare, iată-l, așa, plin de praful depus de-a lungul timpului…

 

Un El și o Ea! Trăiau aceeași poveste. Împreună formau aceeaşi filă a propriului lor roman. Timpul încremenea în clipele în care privirile lor expresive se regăseau, această secvenţă devenind doar o pată în gânduri! În timpul plimbărilor, fluturii pictau universul cu aripile lor serafice. Acum, acestea sunt mutilate de indiferenţă, uscate şi ciopârţite, ca o cârpă sfâşâiată. Acum, există doar ceaţa infinită care încătuşează dorinţele, plafonează tandreţea şi suprimă iubirea. Acum, noaptea este împăienjenită de atâta tăcere, de timpul care se adânceşte în lipsa unor răspunsuri, de gânduri asfixiante…

Amorţită sau… uşor pierdută. Aceeaşi senzaţie, în fiecare dimineaţă. Incertitudine. Aceleaşi gânduri care la sfârşitul zilei rămân doar niște frânturi alambicate ale unui joc cu o miză indescifrabilă. Umbrele din cameră sunt la fel de duale şi de imprecise. Aceleaşi personaje, acelaşi rol care nu poate fi definit… o poveste frumoasă şi restul tăcere. Doar şoapte. Şoapte care nu vor fi auzite şi nici înțelese. Rămân doar atât… multe întrebări, scenarii, imagini şi amintiri. Rămân acolo, în ea. Măcar dacă el ar înţelege, însă nu înţelege nimic. Oare gândurile lui sunt limpezi? Somnul gol? Mintea îngheţată? Oare el nu priveşte în urmă? Oare el nu se simte singur şi pierdut într-un decor prăfuit, ameţit de naftalină? Probabil că nu! A ales să înnegrească orice amintire cu grafitul cel mai ascuţit, colţuros!

Se dă jos din pat şi se îndreaptă către fereastră. Aprinde o ţigară şi urmăreşte fumul care se pierde în neant. De ce totul se pierde? Fumul, iubirea lor! Răcoarea îi parfumează genele şi-i catifelează pielea. Privirea i se fixează pe o grămăjoară de pe pervaz; este un fluture mic, cu aripile frânte şi fumurii. Cât de mult îi înţelege suferinţa. Ea se simte la fel de prăbuşită, la fel de mică şi de incompletă, iar el este singurul care ar putea s-o recompună, să-i lipească aripile.  Fumează şi nu-şi dă seama că mucul de ţigară se împrăştie pe podea. O ploaie de licurici. Nu-i pasă. Se plimbă prin cameră. Delirul gândurilor o agită. Mai trage un fum. Zăreşte o foarfecă, o ia şi se întinde pe podea. Scrijeleşte numele lui în lemnul fad. Măcar acolo să rămână tatuat un colţ din el… Ar vrea să dispară, să-și însceneze un final și să devină fum. Atunci s-ar pierde… ar fi liberă. Oare asta înseamnă să fii liber?

Pianul… singura alinare care i-a mai rămas… Degetele-i lungi, mângâie clapele care vor răsuna şi vor remonta povestea lor de odinioară. Ea îi cânta în fiecare zi. El o privea şi o iubea mai intens. Îi urmărea fiecare emoţie, trăire. La final, se ducea la ea, o strângea în braţe, se juca cu degetele în părul ei şi o săruta. Neîncetat. Fondul muzical era mereu prezent. Ea continuă să cânte în fiecare zi, deşi el nu mai e în dreapta ei s-o privească zâmbind. Notele muzicale, pe clapele pianului, alternau obsesiv pe portativul timpului în care îşi creionau iubirea. Acum, notele au început să ardă, iar cenușa s-a așternut peste clape… doar vibraţiile pianului n-au încetat să simtă, ce-a fost odată… între ei…

Fiecare gând, sentiment era transpus în linia melodică, în acordurile cântate, iar el înţelegea chiar şi ce era dificil de înţeles. Oare de ce acum nu mai înţelege? De ce s-a îndepărtat? De ce şi-a acoperit ochii să n-o mai vadă? De ce a fugit atât de departe să n-o mai audă cântând? Paşii lui au fost atât de hotărâţi! De ce a luat foarfeca şi a decupat fiecare personaj în parte? Un zgomot dureros, metalic… ascuțit! De ce s-a ascuns? A părăsit scena înainte de actul final. A tras cortina, transformând replicile finale în niște sunete surde. Frânturi din amintirile lor, joacă în continuare un rol primordial pentru ea, cuvintele murmurate, odinioară, le aude şi acum. Întregul scenariul este rejucat la nesfârşit în mintea ei. E extenuant. Interiorul ei se atrofiază…

Cântă multe ore şi încearcă, astfel, să înţeleagă. Să poată trece mai departe. Să urmeze alt drum, alt vis. Unele acorduri sunt accentuate, gândurile ei se zbat, se întrepătrund cu notele si creează un dans poetic şi halucinant. Cântă frenetic, melodia se nuanţează, dar atitudinea lui rămâne absurdă!

Iubirea lor era absolută. Sentimentele de dragoste, incontestabile. Trăirile – imperceptibil de adevărate. Atunci de ce? Iubirea era sublimă, iar lirismul ei copleşitor. Sărutul nopţii era învăluit într-un parfum al întregii zile petrecute în doi. Zâmbetul lor trăda doar fericire, ochii lor cântau versurile iubirii, iar trupul se cutremura la auzul vocii celuilalt. Dansau… până când privirile lor se adânceau, unul în celălalt…

…însă el a fugit de toate acestea. A aşternut o pânză între ei; atât de mată.  Însă pânza poate fi unduită… el poate să facă asta; să deplaseze limitele pentru a da sens unui nou început. Să îmbrace clapele pianului cu această pânză insipidă, să creeze împreună melodia perfectă a existenţei lor; un poem armonios în care el şi ea să devină un singur vers, o singură gamă!

În cele din urmă, întrebările ei fără răspuns se prăbuşesc… Emoţiile şi furia neputinţei se înnoadă şi se materializează într-un ultim act cântat, istovit, altădată imperturbabil. După ce atinge ultimele clape, se ridică brusc. Rochia albastră, care îmbracă trupul tremurând, va fi martora unui drum plin de îndoieli! Pleacă! Străbate câteva străzi, urcă până la etajul IV şi bate la uşă. El deschide, iar timpul rămâne suspendat… Pânza trosneşte…

Sursa foto

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Never Let Me Go

– 2010 –

Regizor: Mark Romanek

Personaje principale: Kathy (Carey Mulligan), Tommy (Andrew Garfield), Ruth (Keira Knightley)

Gen: Dramă

Notă IMDB: 7.2/10 (43.617 voturi)

My name is Kathy H. I’m 28 years old. I’ve been a carer for nine years. […] I suppose that’s why I now spend most of my time not looking forwards but looking back, to The Cottages and Hailsham, and what happened to us there…

Așa începe un film despre care e greu să scrii și asta din simplul motiv că e aproape imposibil să surprinzi starea tristă care îmbracă o poveste, în primul rând dramatică, poetică prin cadre și joc actoricesc impecabil și o muzică care completează suferința. Never let me go răscolește, trezind compasiunea pentru bietele creaturi, indignarea pentru o asemenea soartă și revolta care pornește din tot ceea ce definește caracterul etic uman.

Hailsham, un internat din Anglia anilor 1980 este un loc unde copiii cresc, știind de mici că sunt speciali, iar anumite momente din rutina lor zilnică sunt de-a dreptul bizare, precum și poveștile care circulă despre cei care aleg să încalce regulile. Ulterior, după ce una dintre noile învățătoare află ce se întâmplă, de fapt, cu acești elevi, decide să le dezvăluie acest lucru, deși pentru niște copii, un asemenea adevăr reprezintă o cruzime, care-i obligă să trăiască într-o condamnare lineară, pe alocuri întreruptă de trăiri…iubire, gelozie, furie și într-un final, acceptare! Pentru cei care încă nu ați vizionat filmul, dar doriți să faceți acest lucru, vă recomand să săriți peste următorul paragraf, asta în cazul în care știți că un spoiler vă poate împiedica să urmăriți, în general, filmele.

Acțiunea peliculei se întrerupe și reia povestea personajelor principale, Kathy, Ruth și Tommy, când aceștia împlinesc vârsta de 18 ani și sunt nevoiți să se mute într-un alt loc, unde vor sta, până când va sosi momentul în care vor începe să-și doneze câte un organ, rând pe rând…unii ajungând la a patra donare, alții sfârșindu-se mai devreme… Cât de cumplit poate fi acest scenariu, în care niște ființe sunt creeate, folosite pentru a servi unui scop, oricare ar fi acela, până la urmă! Ceea ce nici măcar pentru întreg colectivul de la Hailsham nu era, în totalitate, de prevăzut, s-a dovedit prin confirmarea faptului că, aceste creaturi, nu erau simple mașinării, ci aveau și un suflet care îi modela, dincolo de șabloanele după care au fost creeate, după niște gunoaie: drogați, prostituate, bețivani, cerșetori..poate chiar și pușcăriași!. Dintre cei trei, Kathy este singura care se califică în postura de a îngriji donatorii, în decursul acestui proces agonizant, și astfel este amânată, pentru o perioadă de timp, prima sa donare.

În ceea ce privește prestația actorilor, dar înainte de toate, distribuția rolurilor principale, mă bucur că am avut ocazia să-i văd în această formulă, considerând-o una de excepție. Ruth, interpretată de Keira Knightley, în egoismul ei, distruge, încă dinainte de a începe, povestea de dragoste dintre Kathy și Tommy. Dar ceea ce o definește cel mai mult, este chipul ei, pe care-l urmăresc și-i înțeleg chinurile și sfârșitul putred cu care trebuie să lupte! Jocul lui Andrew Garfield este de asemenea unul foarte bun, fiind naiv, transparent, creativ, dar și ușor dezechilibrat. Cât despre Carey Mulligan, aceasta este una dintre actrițele mele preferate, iar în rolul lui Kathy, demonstrează încă o dată, puterea ei de a trăi emoția și de a rămâne calmă, atunci când totul se prăbușește!

Lăsând la o parte latura SF a filmului, nu pot să nu remarc melancolia întregului fir epic și profunzimea care leagă destinul celor trei personaje, încă de când erau mici și până când se regăsesc, cu toții, în momentele cele mai dificile; cu Ruth suferind, abandonându-se pe sine, cu Tommy într-un moment de furie și disperare, și într-un final cu Kathy, meditând într-o suferință atât de tăcută, rămasă singură și așteptând…

 
8 comentarii

Scris de pe 13 Mai 2012 în Movies

 

Etichete: , , , ,

Metamorfoza, Franz Kafka

Să fii uman și să pierzi totul! Să nu explorezi condiția umană în toate formele ei, dar să fii dezbrăcat de ea, fără avertismente sau indicații! Să te trezești într-o zi că ești… altfel! Oare cum ar fi? Tu ai putea să faci față? Să fii om presupune să lupți încontinuu, cu tine însuți, cu ceilalți, cu gândurile care ne înrobesc și ne desființează idealurile. Să trăiești, iar și iar… cu același chip care defilează neîncetat printre oameni, să zâmbești acelorași ochi și să urăști din ce în ce mai multe umbre, să te comporți așa cum trebuie, dar nu în ultimul rând, să fii om în toare planurile în care ești plasat, în toate întâmplările în care ești aruncat. Acest lucru poate fi anost, dar firesc… Dar cum procedăm atunci când avem de-a face cu nefirescul? Cu repulsia? Dar cu respingerea?

Dacă ne-am trezi într-o zi, că nu mai suntem noi, așa cum ne știm și ne știu ceilalți, și nu vorbesc de o simplă tulburare de personalitate, ci de o metamorfoză completă, dacă ne-am trezi într-o zi metamorfozați într-un gândac, atunci probabil că am putea răspunde la toate întrebările enumerate mai sus! Totuși, sunt de părere că, uneori, nu avem nevoie de răspuns la chiar toate întrebările, spre binele nostru, desigur! Vorbim, așadar, de celebra Metamorfoză a lui Kafka, această operă de o importanță incontestabilă, care nu face altceva decât să sublinieze, într-un stil caracteristic, o anumită degradare umană și o realitate pe care preferăm să o ignorăm!

Gregor Samsa, de profesie comis-voiajor, se trezește într-o dimineață, în patul și în camera lui, metamorfozat într-un gândac, iar nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. Este interesant faptul că acesta abordează o atitudine calmă, fiind oarecum inconștient de situația lui; nu se panichează, ci se gândește obsesiv la munca lui, la cum să se dea jos din pat și la trenul la care, neapărat, trebuie să ajungă! Acesta depune eforturi considerabile, gândac fiind, de a deschide într-un final ușa, somat de părinții lui și de procuristul venit să vadă de ce a întârziat la muncă. Singurul lucru pe care și-l dorește Gregor este să fie văzut, iar situația lui neobișnuită să fie înțeleasă. Lucru care, evident, nu se întâmplă, căci cine s-ar putea împăca cu acest gând și ar accepta o astfel de întorsătură? Tot ce vrea procuristul este să plece de acolo, mama lui Gregor se prăbușește pe jos, iar tatăl, enervat de comportamentul fiului său și parcă vrând să-l pedepsească, într-un final izbucnește în plâns.

În cele din urmă, Gregor se târăște îndărăt în camera lui, izgonit de tatăl care își iese din fire. Astfel încep zilele în care gândacul nostru este nevoit să se obișnuiască să trăiască în captivitate, singura care își face curaj să intre în camera lui și să-i aducă de mâncare, fiind Grete, sora acestuia. Cât despre familie, de fiecare dată când aceștia luau masa, dezbăteau situația delicată în care se aflau și încercau să găsească o atitudine potrivită pentru a aborda o astfel de problemă, simțindu-se stigmatizați din cauza acestei nenorociri care s-a abătut asupra familiei. Deseori se discuta și despre situația lor financiară precară, care va determina familia, rămasă fără ajutorul financiar oferit de Gregor, să se descurce prin forțele proprii, deși atât tatăl, cât și mama, aveau problemele lor de sănătate. Singura certitudine era că, familia era îngrozită și niciodată nu rămânea doar un singur membru în casă cu Gregor-gândacul.

Zi de zi, Gregor își petrece mult timp gândindu-se la tot ce i se întâmplă, la viața lui, la familia care e încă dezgustată de el, la sacrificiile pe care aceștia trebuie să le facă pentru a supraviețui și la neputința la care a fost condamnat. De asemenea, cu timpul, își explorează abilitățile care au devenit definitorii pentru ceea ce este el acum, cățărându-se pe pereți în voie, fapt ce o determină pe Grete să-i elibereze camera de toată mobila, pentru a-i fi mai ușor. Ceea ce nu înțelege sora lui, este că, atât Gregor, cât și mama lui, ar fi dorit să rămână camera la fel, pentru că scoaterea mobilei ar fi însemnat uitarea rapidă și totală a trecutului său omenesc.

Dacă la început, familia încearcă să facă față situației, așa cum poate fiecare, în cele din urmă ajung la capătul puterilor. Printr-o suită de evenimente nefericite, tatăl începe să arunce cu mere în fiul lor, rănindu-l, iar sora lui, răbufnind, conchide că nu au altă alternativă decât să scape de Gregor, pentru că dacă ar fi fost el, ar fi înțeles de mult că nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie.

În ceea ce privește finalul propriu-zis, nu am nici un drept să-l trântesc aici pur și simplu, așa că nu vă rămâne de făcut decât să vă transformați și voi, alături de Gregor, într-un gândac respingător și să asistați la transformările celorlalți. Așa cum pentru familia lui Gregor, acesta a devenit nu doar incomod, ci pur și simplu repudiant, cu toții putem deveni paria societății, odată ce ne diferențiem, în mod voit sau nu. Singura soluție rămâne să ne regăsim acel echilibru interior, care ne va menține, pe cât posibil, în același plan de altădată, dar asta doar la nivel individual, în ceea ce ne privește strict pe noi, pe fiecare. În schimb, atunci când vine vorba de ceilalți în raport cu noi, legăturile vor putrezi, cu fiecare zi care va marca încă o nouă etapă, încă o nouă încercare, încă un test…până când totul se va transforma, din nou, iremediabil de această dată!

 
11 comentarii

Scris de pe 7 Mai 2012 în Books

 

Etichete: , , , ,

Alea Iacta Est!

Tot ce pot să declar e…în sfârșit! Și spun asta, deoarece mi-a luat o veșnicie, fără să exagerez, până să încep acest blog! Mult, rușinos de mult, dar o să las totul în urmă și o să încep acest capitol, pe care o să-l modelez, până când va rezulta într-un final, ceva care să  rezoneze, în linii mari, cu ceea ce reprezint.

Sincer, nu mă vedeam scriind pe un blog, dar uneori, anumite coordonate se schimbă și implicit, direcția pe care o urmăm, în cazul de față, alegerea de a așterne cât mai multe cuvinte, în cât mai multe forme. De multe ori, poate nu o să fie cele mai profunde, sau destul de abstracte, ori tăioase, dar tot ce pot să spun este că, îmi doresc ca acest blog să fie ca un tablou, căruia să-i aleg dimensiunea în funcție de stare și pânza în funcție de sentimente, pe care să-l pictez numai cu nuanțe care să trădeze implicarea cu care au fost întinse!

…prin urmare, sper să nimeresc o dublă de șase!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: ,

 
Life is Good

Să iubești, ca-ntr-o altă dimensiune a iubirii; veșnic însetat și doritor de linii... curbe, așezate liric... pe un sân sau pe o pleoapă...

Andrei Lasc

Om între oameni.

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.