RSS

Arhive pe categorii: Thoughts

Urăsc punctul, dar nu și punctele de suspensie…

Thoughts...Închid ochii! În timp ce liniștea mă cuprinde și-mi numără bătăile inimii, închid ochii! Intru într-o anumită stare, profundă și intimă, doar a mea… și las ideile să cadă frenetic pe tastele de pe care încep să dispară literele… dar nu înainte de a deschide ochii care rămân încă blocați în acea stare… în care gândurile pot fi ușor imprecise, dar care își vor găsi forma în care să se revele…

Cam așa scriu eu! Și cu puncte, multe puncte…

Aș vrea, totuși, să le întreb dacă nu simt greutatea emoțiilor la care le supun, dacă nu doare prea mult, că zăbovesc atâta timp și mă sprijin de ele, pe ele… atât de mici, de perfecte, fără colțuri care să mă zgârie! Devin confidentele mele, căci cine ar putea ști mai bine ce simt, dacă nu punctele pe care le exploatez până devin parte din mine, încât știu exact unde să se plaseze, fără să fiu nevoită să explic, iar și iar, ceea ce mă definește, ceea ce mă doare, cum sunt eu, de fapt și de ce simt ceea ce simt?

Punctele, acele multe puncte, atât de fidele sentimentelor mele… nu se revoltă niciodată, nu dispar, precum literele de pe tastatură, ci mă lasă să le folosesc de câte ori am nevoie de ele, de acele trei puncte care îmi dau răgazul să închid ochii și să simt… Ele nu știu ce înseamnă singurătatea, pentru că sunt mereu împreună, cel puțin câte trei, iar atât prezența, cât până și tăcerea lor… mă ajută să uit de singurătățile mele…

Urăsc punctul! Eu am nevoie de puncte…

Punctul mă transformă… parcă răpește partea cea mai profundă din mine și mă lasă, așa, cu gândul neterminat, neexplicat sau pur și simplu fără acea emoție tăcută, de neîmpărtășit… doar prin suspensii literare! Îmi pot însuși, de asemenea, și un șir scurt de cuvinte, și chiar o fac, uneori… le așez pe aceeași linie și le potrivesc frumos, nu este o problemă, dar prefer să îi las pe alții să facă asta… Eu vreau să scriu în stilul meu, nu doar cu ajutorul cuvintelor, seci, încă de demult definite…

 
Un comentariu

Scris de pe 30 Decembrie 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Aș vrea să fiu…

Aș vrea să fiu umbra ta, să te îmbrățișez de fiecare dată când ți-e greu…

Aș vrea să fiu un strop de ploaie, să curg, să ud și să șterg orice durere… din tine, din mine…

Aș vrea să fiu tabloul agățat strâmb, din cafeneaua ta preferată, să-ți urmăresc fiecare privire, gest… în timp ce timpul tău, face parte din alt timp…

Aș vrea să fiu o simfonie, care te tulbură și te liniștește în același timp…

Aș vrea să fiu o șoaptă… care se face auzită în momentele tale de singurătate…

Aș vrea să fiu acea ultimă țigară, după care tânjești atât de mult și după care tremuri…

Aș vrea să fiu o poezie, să-ți demonstrez cât de lirică poate fi viața… chiar și atunci când nici un cuvânt nu se potrivește cu celălalt…

Aș vrea să fiu un felinar în miez de noapte, să-ți ghidez pașii spre mine…

Aș vrea să fiu cerneala din penița cu care îți așterni gândurile, să te cunosc mai bine… uneori neagră, alteori roșie…

Aș vrea să fiu un curcubeu, să-ți colorez fiecare moment de ezitare, fiecare clipă insipidă…

Aș vrea să fiu un vis, să fiu cu tine chiar și-n somnul tău adânc…

Aș vrea să fiu cuvântul de care ai nevoie pentru a o lua de la capăt…

Aș vrea să fiu un ticăit de ceas, să număr fiecare secundă în ritmul pe care-l vrei…

Aș vrea să fiu un pictor, să-ți desenez un drum pe care să pășești încrezător, zâmbind…

Aș vrea să fiu vinul roșu care să te destindă până dimineața, în nopțile în care gândurile tale cad, unul câte unul, și se dezgolesc de orice presiune…

Aș vrea să fiu poemul care să rescrie povestea ta… s-o transform în povestea noastră…

Aș vrea să fiu o carte uitată într-un anticariat, pe care s-o găsești după îndelungi căutări… iar tu să dorești să-i atingi fiecare filă…

Aș vrea să fiu întunericul tău, pentru că atunci… cu siguranță vei fi numai al meu!

Sursa foto

 
10 comentarii

Scris de pe 24 August 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , , ,

Între două șine…

De fiecare dată când ridic de jos o piatră și o arunc, departe de mine, cât mai departe… încerc cumva să arunc toate îndoielile și temerile din mine. Piatră cu piatră! Uneori se lovesc de șine și ricoșează, ies din plan, dispar cu totul! Alteori, se întâmplă să le privesc mult timp înainte de a le arunca… vreau să scap de ele, dar nu înainte de a înțelege exact de ce nu le mai vreau! Niciodată nu am știut de ce vin mereu în acest loc, atât de pustiu! Doar eu și trenul, pietrele și șinele… praful! Niciodată nu am înțeles de ce nu mă sperie acel zgomot care-mi cutremură fiecare gând și emoție, zgomotul care, odată cu trenul care trece pe lângă mine, ar putea să mă tragă după el! Probabil m-aș lăsa purtată, astfel, spre noi culmi, dar parcă nu este momentul… trenul nu are viteza necesară, ori cerul e prea întunecat și nimeni nu mi-ar putea veghea drumul!

Oricum, mai aștept, doar pot să stau aici cât vreau… pot să decid în ce direcție vreau să mă duc, pot să încep să alerg pe șine, să sar de pe o șină pe alta, să dansez până când vine următorul tren sau pur și simplu, până mă voi prăbuși… să închid ochii și să simt, ceea ce nu se poate simți decât atunci când aștepti un tren care nu știi de unde vine, nu știi câte locuri are, cine îl conduce și mai ales, dacă e trenul tău! Singura certitudine este că va veni un tren în fiecare zi, la ore diferite! Poate voi fi cu spatele, poate o să cad… poate îl voi privi în timp ce se îndreaptă spre mine, poate voi reuși să mă feresc…

De multe ori ajung prea târziu! Mă uit în toate direcțiile, dar știu că l-am pierdut, e prea multă tăcere… În astfel de zile, ignor pietrele și încep să mă plimb, pierdută, în timp ce șinele se estompează! Nu aștept nimic, iar singurătatea mă obligă să-mi reclădesc în minte viața! Să-mi regândesc alegerile și viitoarele opțiuni! Am nevoie de astfel de zile, de acestă liniște care parcă mă vrea și ea! Simt asta, și astfel, totul devine mai… intim! Eu și tăcerea… golul care se joacă cu mine și pune stăpânire pe fiecare articulație, venă, încheietură! Doar în astfel de momente îmi permit, uneori, să plâng, în timp ce străbat distanțe care mă ajută să-mi uit eșecurile, care-mi iartă greșelile! E un drum obositor, dar necesar, și nu mă pot opri până nu ajung la un echilibru, care să mă determine să vreau să încerc și ziua următoare, să prind trenul următor. Poate urmează al meu! Poate ajung la timp! Poate mâine voi ști exact în ce loc să-l aștept!

… dar zilele trec și se pare că îl tot pierd! E aceeași tăcere care începe să mă neliniștească, iar această incertitudine mă sufocă, mai ceva ca praful care, purtat de vânt, îmi maschează panica! M-am săturat să tot aștept… până și ecartamentul pare schimbat, iar pietrele își modifică constant forma, se erodează, îmbătrânesc… le disprețuiesc! Nu mai vreau să rămân înțepenită și să mă întreb de ce doare să trăiesc! Nu mai vreau să mă mulțumesc cu faptul că am impresia că nu am curajul să mă plasez într-un context mai fericit, pe care-l merit și care mi-a lipsit atâta timp! Sunt hotărâtă și vreau să pornesc în căutarea trenului meu, care poate a plecat deja… să-l ajung și să-mi găsesc locul, comod, lângă geamul care îmi arată cu adevărat viața!

Prin urmare, pur și simplu, aleg o direcție și pornesc; fără să mă împiedic, fără să privesc înapoi, fără să încetinesc pasul, … spre ceva ce am nevoie… și mă strigă! Îmi aud pașii gonind și las în urmă pereții tunelurilor prin care trec, cerul posomorât și acea apăsare! Mă desprind de un trecut și mă lipesc, mai strâns, de un nou început!

Dar, deși aveam impresia că am ales direcția corectă, aud, totuși, un sunet și observ trenul care se îndreaptă spre mine! Vine din față și eu rămân pironită… îl privesc, dar nu mă pot mișca și nu înțeleg ce mi se întâmplă! Mă regăseam, pe acest drum, pe mine însămi, și descoperisem în mine o putere pe care nu știam că o am… dar măcar dacă aș fi apucat-o în direcția care trebuia… Acum sunt din nou vulnerabilă, am riscat totul, iar trenul se apropie cu o furie de neiertat! Mulți sunt cei care îmi urmează calea, pentru că nu sunt singura care a aștepat prea mult să pornească la drum, dar poate ei pot sări în acest tren, măcar unii dintre ei! Eu pot doar să cred cu tărie că, voi depăși, și acest obstacol, chiar dacă va fi unul mai dureros, chiar dacă impactul trenului cu sufletul meu mă va doborî! Deși se apropie cu repeziciune, încă mai este timp… pentru ce? Tot pentru mine, pentru a mă putea pregăti! Pentru a mă gândi deja la modul în care mă voi ridica, și de această dată, voi porni în direcția opusă! Voi trece din nou prin acele tuneluri ai căror pereți ar fi vrut să-mi șoptească să mă întorc din drum, să-mi blocheze calea, să mă salveze!

Nu regret că s-a întâmplat așa! Până adineauri, așteptam pe același peron, în aceeași gară, cu aceleași convingeri, iar de riscat, întotdeauna am riscat prea puțin! De această dată, am ales să mă îndepărtez de șinele care mă încorsetau și mă hipnotizau în același timp, nerealizând în mod clar ceea ce ar fi trebuit să fac și cum să acționez! Dar acum mă simt liberă să pornesc pe drumul meu, să-mi construiesc propriile șine, printre pietre zâmbitoare!

Acest articol face parte din ediția 34 Blog Power, iar Liviu este cel care a propus tema pentru această săptămână:

„Nu o să-ți dai seama niciodată în ce parte s-a dus trenul doar uitându-te la şine.”

  • îți ghidezi calea în viață în funcție de ceea ce simți, ce știi, ce ai învățat, îți place riscul?
  • să presupunem că esti obligat să alegi, să indici direcția în care a plecat trenul, mergând pe șine în acea direcție; vei avea curajul să riști sau vei lăsa pe altul în locul tău?
  • să presupunem că ai greșit direcția iar trenul vine spre tine… ce faci, știind că în spatele tău sunt alții ce ți-au urmat calea?

Celelalte articole participanete sunt:

Un tren spre nicăieri

Trenul

Montagne Russe

Treul care se numește viață

Trenul vieții

Sursa foto

 
20 comentarii

Scris de pe 10 August 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , , ,

Monday is The Day… My Day!

Exact, că doar trebuie să existe și persoane care să aștepte cu nerăbdare această zi, ziua de luni, ziua în care aproape toți omuleții se trezesc mai greu, asta după ce sunetul alarmei devine cel mai agasant sunet cu putință, în care până și cafeaua are un gust al unei zile din start condamnată unui început greoi, în care lumea se tărâște la muncă sau la primul curs, unul amorțit, se înțelege!

În ceea ce mă privește, motivele pentru care ador zilele de luni, poate nu o să reprezinte și pentru ceilalți motive demne de luat în seamă, darămite să determine pe cineva să abordeze o altă atitudine, în așteptarea zilei de luni, care oricum, fie vorba între noi, tot va veni, pe cuvânt! Adică, chiar nu o putem șterge din calendare, poate doar să o mâzgălim și să râdem de ea, ceea ce ar fi destul de stupid și infantil în același timp, iar noi putem mult mai mult decât atât!

Dacă e să analizez situația, nici absurdă nu sunt; poate unii chiar au un job în care n factori transformă orice zi într-un coșmar, iar o primă astfel de zi, atârnă greu de pleoapele deja mult prea încercate. Uneori, poate și week-end-ul a fost unul la fel de aglomerat și nici măcar nu ai apucat să te odihnești cum trebuie și, incredibil, deja începe o altă săptămână, la fel de lungă, poate chiar mai grea și cu o interacțiune constantă cu oameni mult mai sâcâitori decât în precedenta, nimic nu e exclus! Mai pot fi înțelegătoare și în alte situații, nu vă faceți griji!

Dar să revenim la mine! Îmi plac zilele de luni, în primul rând, pentru că e un început și orice început e învăluit de acel entuziasm și optimism, cum că, putem face lucrurile altfel, putem să demarăm noi acțiuni, putem, fără doar și poate, să continuăm să lucrăm la progresul nostru, în carieră, de exemplu. Sunt încântată că totul e în mișcare, fiecare are treabă, face ceva, întreg orașul zumzăie, după două zile mai mult sau mai puțin tăcute, șterse, asta ziua, căci la nopțile pierdute nu mă încumet să mă gândesc! Știu că avem nevoie și de liniște, odihnă, dar când scăpăm de sedentarism, parcă privim viața cu alți ochi!

Alt motiv pentru care aștept ziua de luni este acela că unele lucruri nu e indicat să le faci duminica, așa că lăsăm croșetatul deoparte și ne odihnim mâinile și ochii. Am pățit și ca sâmbăta să vreau neapărat, dar musai atunci, în week-end, să împrumut o carte de la bibliotecă și evident că trebuie să aștept până luni… din nou…

Ideea este că, lunea mă trezesc cu o atitudine extrem de faină, zâmbesc, iar pentru mine, atunci când beau, cafeaua are cu siguranță un gust mult mai bun în aceste zile, iar muzica de luni este mai antrenantă decât în oricare altă zi a săptămânii! Pe de altă parte, chiar dacă uneori ne mai ascundem sub plapumă și ne începem prima zi a săptămânii bombănind și bosumflându-ne, până la urmă e tot în interesul nostru s-o începem cu gânduri bune, s-o transformăm într-o zi care să ne placă, s-o îmbrățișăm pur și simplu, cu cel mai mare drag! Bine, ultima parte nu e chiar obligatorie, cel puțin nu pentru început! Sunt conștientă că orice proces necesită timp!

Totuși, hai să zâmbim mai mult la început de săptămână și să credem cu tărie că în această zi ni se pot întâmpla lucruri frumoase, putem revedea persoanele cu care împărțim orele și întâmplările unei zile care, este drept, face parte din cotidian, dar în același timp, poate fi mereu, o altă și o altă zi…

În altă ordine de idei, prefer să fac parte din baloanele colorate care zboară neîncetat, care nu fac prea multe pauze, ci își continuă drumul…

Sursa foto

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Iunie 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , ,

Radiografie intrinsecă

Vă prezint încă un text, dar nu chiar atât de prăfuit, pe care l-am scris în urmă cu vreo 2 ani, tot pentru un concurs. De data aceasta, nu doar că am trimis textul în ultima zi, ba mai mult, în ultimele 2 ore… dar îmi place mai mult decât precedentul, drept dovadă, pe lângă juriul care oricum nu mai reține nici un rând din cele citite, l-a mai citit și un prieten…

După cum vă scriam, evoluez!

 

Încă două cadre…

…două unghiuri care capturează același gol extatic din mine, pentru a-l elibera, poate din strâmtoarea care s-a stabilit în psihic… pentru a-l desena pe pereții altor suflete, care nu mai înțeleg nimic din șoaptele ce răsună a indiferență!

Mă aflu în aceeași încăpere, ca în fiecare noapte… aceeași oră, aceeași eu, cu aceleași gânduri care doar aici, într-un decor pe care l-am îmbrăcat chiar eu… cu fiecare ședință și imagine aruncată-n colțuri, așa cum a fost ea surprinsă; vie, dar totuși, urâțită pe alocuri de nesiguranța că acest loc, sanctuarul meu propriu, va fi invadat de către alte umbre. Umbre care se sufocă dincolo de acest spațiu, în care temporalitatea, suspendată și ea, asemeni existenței mele, devine martorul condamnat la tăcere morbidă!

Nemișcată, pentru câteva clipe! Până și genele-mi lungi și negre obosesc, dar în același timp, e singurul loc unde îmi permit să mă pierd într-o stare de serenitate pustiită, unde reflexiile obsesive ale unei oglinzi, devin paradoxal mute! Obiectivul urmărește povestea unei priviri fugare, de-o clipă, după care o capturează, lăsându-mă sleită, dezgolită de ceea ce, până nu demult, reprezenta inefabilul din mine, o pânză aparent bine fixată, care păstrează nuanțele fiecărui zâmbet desenat, fiecărei încruntări inutile! Înțepenită… pe același scaun instabil, într-o uitare latentă… de urmele care, în trecut… murdăreau zile-ntregi de simfonie spirituală!

Fotograful… un necunoscut! Nu știu de unde vine, ce face, cum îl cheamă sau dacă a iubit vreodată. Nu știu dacă obișnuiește să privească cerul, încercând să-l pătrundă, dincolo de nori, dincolo de-o focalizare abstractă! N-am vorbit niciodată, deși aceste ședințe au început cu ceva timp în urmă! Eu ajung în fiecare seară, la aceeași oră. Îmi deschide, mă privește, continuu, pierdut și el… cine știe în ce substrat al conștiinței! Un lucru știu sigur, și anume că fumează… în timp ce îndreaptă aparatul așezat pe trepied, spre mine, spre ceea ce eliberez din mine, de fapt… un fum, propriul meu fum de secvențe jucate până la epuizare, de-a lungul unui timp mult prea intransigent și devorator de uman, căci… ce va rămâne din acest trup care se dezbracă, aici… doar aici, de toată aparența unei vieți trăite, de masca intrinsecă pe care am pictat-o, chiar eu… cu un tremur poate firesc, dar naiv, în același timp?! Uneori, am impresia că el… este mai desfigurat emoțional decât mine… că folosește acel aparat, în nebunia lui de goană de un trecut, poate chiar și ireal, pentru a masca o existență fără strop de esență! Nu-l condamn, doar și eu… fac același lucru… mă folosesc de aparat, pentru a descărca toate imaginile din care sunt compusă… și astfel, să fie surprinse, de un blitz intens, capabil să-mi studieze până și cel mai ascuns os… fiecare colț organic. Măcar de i-aș vedea ochii… atunci aș fi convinsă că cel puțin el, va rămâne pe același drum cu mine… vom dansa, într-o hipnoză adâncă, un menuet grațios… într-un perimetru trasat, inexact…

Îmi încremenesc șuvițele-mi brunete, în cadrul pe care el… cu degetele înghețate… mi le separă, cu o mișcare imprecisă, tremurând și parcă vrând să dispar, atunci, pe loc… să-mi șterg toate zâmbetele de pe chip, să le oglindesc într-un nimic absolut, într-o umbră ireversibilă… să dispar, cu tot cu silueta mea fantasmagorică, care refuză să fie capturată, închisă și disecată!

Camera… este cufundată într-o obscuritate obositoare, iar ticăitul ceasului prăfuit de pe perete, este singurul sunet care rupe tăcerea mortuară, trântindu-se de ușa metalică, vrând să țipe… să abandoneze ființe care nu mai conștientizează din câte suflete sunt construite… nu mai știu cui să zâmbească și pe cine să ignore, nu mai înțeleg de ce, fiecare dintre personalitățile create involuntar, se zbat, trag fiecare în direcții opuse… sfâșâind întregul!

Ultimul cadru…

Fotograful pleacă, într-un mod intempestiv, eu rămânând parcă agățată de timpul care va trece, de acum, mult mai greu! Sunt convinsă că nu se va mai întoarce, că ceva s-a întâmplat, dar cu mine… nu cu el, deci nu înțeleg… Aparatul de fotografiat l-a lăsat aici, oare anume pentru mine? Pentru a înțelege și eu, ce se petrece, până la urmă? Mă ridic, în sfârșit… mă îndrept spre aparat și cercetez! Privesc fotografiile și mă cutremur! De când am devenit așa? Sunt oare eu, cu adevărat, acolo desenată atât de… nu, nu pot fi eu! De ce privesc în mii de colțuri deodată? De ce atâtea stări, într-un singur trup, timp de-un moment și-atât? De ce nu mă regăsesc în nici una dintre schițe? Sau poate mă regăsesc în toate și acest lucru mă sperie… Aș vrea să le pătez, pe fiecare în parte… să nu mai rămână nici o fărâmă din mine… să le rup, să distrug orice imprimare de-a mea… să nu mai vadă nimeni, ce suflet zace-n mine… prăbușit de atâta încarcerare, în același corp…

Mai bine mă plimb, prin cameră… poate astfel pierd din feluritele chipuri care mă acoperă, unul câte unul, mai strâns, mai mat, mai ascuțit. Aș vrea să le desprind, să rămână doar unul… cel care redă, pentru fiecare interlocutor în parte… exact ceea ce merită… subtil, tăios! Mă plimb și aștept, dar ce anume aștept, din moment ce el…știu sigur că nu va mai apărea? Aștept… și-mi târăsc rochia albă, lungă, pe podea… în același ritm cu oboseala pe care deja o resimt… mai acut, până și în spate, în tălpile goale…

… dar… întorc privirea și observ pe cineva… și… din nou, ochii nu se văd! Se îndreaptă către mine și mă ia de braț, mă strânge puternic și mă conduce spre ieșire… Să mă opun? Să mă zbat? Pășesc și eu, alături… îmi trag puțin mâna, dar nu izbutesc… e încleștată! Vreau să văd ochii, chipul celui care mă scoate din acest plan… și reușesc… ridic din nou privirea și acum înțeleg totul! Cel care îmi este alături, de fapt, cea care îmi este alături… sunt, de fapt, tot eu! Dar din nou, suntem două… deci nu am rezolvat nimic…

… prin urmare…

…iau silueta de lângă mine și o pun în cuier, lăsând-o în urmă… închisă, înnegrită deja! Iar eu ies de pe scenă! Singură… un singur chip…

Sursa foto: George Pruteanu.

 
4 comentarii

Scris de pe 24 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Clape împânzite

Cu textul următor am participat la un concurs, în urmă cu vreo 3 ani, cerința referindu-se la un  text de dragoste! Din cauza sesiunii, am trimis textul în ultima zi, un text de care nu eram foarte mulțumită, nici acum nu sunt, dar… exersând evoluăm. Totuși, m-am gândit că n-ar fi rău să-l scot la iveală, având în vedere că nu l-a citit nimeni, în afara unui juriu, care oricum nu mai reține nici măcar un rând din cele citite. Prin urmare, iată-l, așa, plin de praful depus de-a lungul timpului…

 

Un El și o Ea! Trăiau aceeași poveste. Împreună formau aceeaşi filă a propriului lor roman. Timpul încremenea în clipele în care privirile lor expresive se regăseau, această secvenţă devenind doar o pată în gânduri! În timpul plimbărilor, fluturii pictau universul cu aripile lor serafice. Acum, acestea sunt mutilate de indiferenţă, uscate şi ciopârţite, ca o cârpă sfâşâiată. Acum, există doar ceaţa infinită care încătuşează dorinţele, plafonează tandreţea şi suprimă iubirea. Acum, noaptea este împăienjenită de atâta tăcere, de timpul care se adânceşte în lipsa unor răspunsuri, de gânduri asfixiante…

Amorţită sau… uşor pierdută. Aceeaşi senzaţie, în fiecare dimineaţă. Incertitudine. Aceleaşi gânduri care la sfârşitul zilei rămân doar niște frânturi alambicate ale unui joc cu o miză indescifrabilă. Umbrele din cameră sunt la fel de duale şi de imprecise. Aceleaşi personaje, acelaşi rol care nu poate fi definit… o poveste frumoasă şi restul tăcere. Doar şoapte. Şoapte care nu vor fi auzite şi nici înțelese. Rămân doar atât… multe întrebări, scenarii, imagini şi amintiri. Rămân acolo, în ea. Măcar dacă el ar înţelege, însă nu înţelege nimic. Oare gândurile lui sunt limpezi? Somnul gol? Mintea îngheţată? Oare el nu priveşte în urmă? Oare el nu se simte singur şi pierdut într-un decor prăfuit, ameţit de naftalină? Probabil că nu! A ales să înnegrească orice amintire cu grafitul cel mai ascuţit, colţuros!

Se dă jos din pat şi se îndreaptă către fereastră. Aprinde o ţigară şi urmăreşte fumul care se pierde în neant. De ce totul se pierde? Fumul, iubirea lor! Răcoarea îi parfumează genele şi-i catifelează pielea. Privirea i se fixează pe o grămăjoară de pe pervaz; este un fluture mic, cu aripile frânte şi fumurii. Cât de mult îi înţelege suferinţa. Ea se simte la fel de prăbuşită, la fel de mică şi de incompletă, iar el este singurul care ar putea s-o recompună, să-i lipească aripile.  Fumează şi nu-şi dă seama că mucul de ţigară se împrăştie pe podea. O ploaie de licurici. Nu-i pasă. Se plimbă prin cameră. Delirul gândurilor o agită. Mai trage un fum. Zăreşte o foarfecă, o ia şi se întinde pe podea. Scrijeleşte numele lui în lemnul fad. Măcar acolo să rămână tatuat un colţ din el… Ar vrea să dispară, să-și însceneze un final și să devină fum. Atunci s-ar pierde… ar fi liberă. Oare asta înseamnă să fii liber?

Pianul… singura alinare care i-a mai rămas… Degetele-i lungi, mângâie clapele care vor răsuna şi vor remonta povestea lor de odinioară. Ea îi cânta în fiecare zi. El o privea şi o iubea mai intens. Îi urmărea fiecare emoţie, trăire. La final, se ducea la ea, o strângea în braţe, se juca cu degetele în părul ei şi o săruta. Neîncetat. Fondul muzical era mereu prezent. Ea continuă să cânte în fiecare zi, deşi el nu mai e în dreapta ei s-o privească zâmbind. Notele muzicale, pe clapele pianului, alternau obsesiv pe portativul timpului în care îşi creionau iubirea. Acum, notele au început să ardă, iar cenușa s-a așternut peste clape… doar vibraţiile pianului n-au încetat să simtă, ce-a fost odată… între ei…

Fiecare gând, sentiment era transpus în linia melodică, în acordurile cântate, iar el înţelegea chiar şi ce era dificil de înţeles. Oare de ce acum nu mai înţelege? De ce s-a îndepărtat? De ce şi-a acoperit ochii să n-o mai vadă? De ce a fugit atât de departe să n-o mai audă cântând? Paşii lui au fost atât de hotărâţi! De ce a luat foarfeca şi a decupat fiecare personaj în parte? Un zgomot dureros, metalic… ascuțit! De ce s-a ascuns? A părăsit scena înainte de actul final. A tras cortina, transformând replicile finale în niște sunete surde. Frânturi din amintirile lor, joacă în continuare un rol primordial pentru ea, cuvintele murmurate, odinioară, le aude şi acum. Întregul scenariul este rejucat la nesfârşit în mintea ei. E extenuant. Interiorul ei se atrofiază…

Cântă multe ore şi încearcă, astfel, să înţeleagă. Să poată trece mai departe. Să urmeze alt drum, alt vis. Unele acorduri sunt accentuate, gândurile ei se zbat, se întrepătrund cu notele si creează un dans poetic şi halucinant. Cântă frenetic, melodia se nuanţează, dar atitudinea lui rămâne absurdă!

Iubirea lor era absolută. Sentimentele de dragoste, incontestabile. Trăirile – imperceptibil de adevărate. Atunci de ce? Iubirea era sublimă, iar lirismul ei copleşitor. Sărutul nopţii era învăluit într-un parfum al întregii zile petrecute în doi. Zâmbetul lor trăda doar fericire, ochii lor cântau versurile iubirii, iar trupul se cutremura la auzul vocii celuilalt. Dansau… până când privirile lor se adânceau, unul în celălalt…

…însă el a fugit de toate acestea. A aşternut o pânză între ei; atât de mată.  Însă pânza poate fi unduită… el poate să facă asta; să deplaseze limitele pentru a da sens unui nou început. Să îmbrace clapele pianului cu această pânză insipidă, să creeze împreună melodia perfectă a existenţei lor; un poem armonios în care el şi ea să devină un singur vers, o singură gamă!

În cele din urmă, întrebările ei fără răspuns se prăbuşesc… Emoţiile şi furia neputinţei se înnoadă şi se materializează într-un ultim act cântat, istovit, altădată imperturbabil. După ce atinge ultimele clape, se ridică brusc. Rochia albastră, care îmbracă trupul tremurând, va fi martora unui drum plin de îndoieli! Pleacă! Străbate câteva străzi, urcă până la etajul IV şi bate la uşă. El deschide, iar timpul rămâne suspendat… Pânza trosneşte…

Sursa foto

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Alea Iacta Est!

Tot ce pot să declar e…în sfârșit! Și spun asta, deoarece mi-a luat o veșnicie, fără să exagerez, până să încep acest blog! Mult, rușinos de mult, dar o să las totul în urmă și o să încep acest capitol, pe care o să-l modelez, până când va rezulta într-un final, ceva care să  rezoneze, în linii mari, cu ceea ce reprezint.

Sincer, nu mă vedeam scriind pe un blog, dar uneori, anumite coordonate se schimbă și implicit, direcția pe care o urmăm, în cazul de față, alegerea de a așterne cât mai multe cuvinte, în cât mai multe forme. De multe ori, poate nu o să fie cele mai profunde, sau destul de abstracte, ori tăioase, dar tot ce pot să spun este că, îmi doresc ca acest blog să fie ca un tablou, căruia să-i aleg dimensiunea în funcție de stare și pânza în funcție de sentimente, pe care să-l pictez numai cu nuanțe care să trădeze implicarea cu care au fost întinse!

…prin urmare, sper să nimeresc o dublă de șase!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: ,

 
Life is Good

Să iubești, ca-ntr-o altă dimensiune a iubirii; veșnic însetat și doritor de linii... curbe, așezate liric... pe un sân sau pe o pleoapă...

Andrei Lasc

Om între oameni.

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.