RSS

Clape împânzite

Cu textul următor am participat la un concurs, în urmă cu vreo 3 ani, cerința referindu-se la un  text de dragoste! Din cauza sesiunii, am trimis textul în ultima zi, un text de care nu eram foarte mulțumită, nici acum nu sunt, dar… exersând evoluăm. Totuși, m-am gândit că n-ar fi rău să-l scot la iveală, având în vedere că nu l-a citit nimeni, în afara unui juriu, care oricum nu mai reține nici măcar un rând din cele citite. Prin urmare, iată-l, așa, plin de praful depus de-a lungul timpului…

 

Un El și o Ea! Trăiau aceeași poveste. Împreună formau aceeaşi filă a propriului lor roman. Timpul încremenea în clipele în care privirile lor expresive se regăseau, această secvenţă devenind doar o pată în gânduri! În timpul plimbărilor, fluturii pictau universul cu aripile lor serafice. Acum, acestea sunt mutilate de indiferenţă, uscate şi ciopârţite, ca o cârpă sfâşâiată. Acum, există doar ceaţa infinită care încătuşează dorinţele, plafonează tandreţea şi suprimă iubirea. Acum, noaptea este împăienjenită de atâta tăcere, de timpul care se adânceşte în lipsa unor răspunsuri, de gânduri asfixiante…

Amorţită sau… uşor pierdută. Aceeaşi senzaţie, în fiecare dimineaţă. Incertitudine. Aceleaşi gânduri care la sfârşitul zilei rămân doar niște frânturi alambicate ale unui joc cu o miză indescifrabilă. Umbrele din cameră sunt la fel de duale şi de imprecise. Aceleaşi personaje, acelaşi rol care nu poate fi definit… o poveste frumoasă şi restul tăcere. Doar şoapte. Şoapte care nu vor fi auzite şi nici înțelese. Rămân doar atât… multe întrebări, scenarii, imagini şi amintiri. Rămân acolo, în ea. Măcar dacă el ar înţelege, însă nu înţelege nimic. Oare gândurile lui sunt limpezi? Somnul gol? Mintea îngheţată? Oare el nu priveşte în urmă? Oare el nu se simte singur şi pierdut într-un decor prăfuit, ameţit de naftalină? Probabil că nu! A ales să înnegrească orice amintire cu grafitul cel mai ascuţit, colţuros!

Se dă jos din pat şi se îndreaptă către fereastră. Aprinde o ţigară şi urmăreşte fumul care se pierde în neant. De ce totul se pierde? Fumul, iubirea lor! Răcoarea îi parfumează genele şi-i catifelează pielea. Privirea i se fixează pe o grămăjoară de pe pervaz; este un fluture mic, cu aripile frânte şi fumurii. Cât de mult îi înţelege suferinţa. Ea se simte la fel de prăbuşită, la fel de mică şi de incompletă, iar el este singurul care ar putea s-o recompună, să-i lipească aripile.  Fumează şi nu-şi dă seama că mucul de ţigară se împrăştie pe podea. O ploaie de licurici. Nu-i pasă. Se plimbă prin cameră. Delirul gândurilor o agită. Mai trage un fum. Zăreşte o foarfecă, o ia şi se întinde pe podea. Scrijeleşte numele lui în lemnul fad. Măcar acolo să rămână tatuat un colţ din el… Ar vrea să dispară, să-și însceneze un final și să devină fum. Atunci s-ar pierde… ar fi liberă. Oare asta înseamnă să fii liber?

Pianul… singura alinare care i-a mai rămas… Degetele-i lungi, mângâie clapele care vor răsuna şi vor remonta povestea lor de odinioară. Ea îi cânta în fiecare zi. El o privea şi o iubea mai intens. Îi urmărea fiecare emoţie, trăire. La final, se ducea la ea, o strângea în braţe, se juca cu degetele în părul ei şi o săruta. Neîncetat. Fondul muzical era mereu prezent. Ea continuă să cânte în fiecare zi, deşi el nu mai e în dreapta ei s-o privească zâmbind. Notele muzicale, pe clapele pianului, alternau obsesiv pe portativul timpului în care îşi creionau iubirea. Acum, notele au început să ardă, iar cenușa s-a așternut peste clape… doar vibraţiile pianului n-au încetat să simtă, ce-a fost odată… între ei…

Fiecare gând, sentiment era transpus în linia melodică, în acordurile cântate, iar el înţelegea chiar şi ce era dificil de înţeles. Oare de ce acum nu mai înţelege? De ce s-a îndepărtat? De ce şi-a acoperit ochii să n-o mai vadă? De ce a fugit atât de departe să n-o mai audă cântând? Paşii lui au fost atât de hotărâţi! De ce a luat foarfeca şi a decupat fiecare personaj în parte? Un zgomot dureros, metalic… ascuțit! De ce s-a ascuns? A părăsit scena înainte de actul final. A tras cortina, transformând replicile finale în niște sunete surde. Frânturi din amintirile lor, joacă în continuare un rol primordial pentru ea, cuvintele murmurate, odinioară, le aude şi acum. Întregul scenariul este rejucat la nesfârşit în mintea ei. E extenuant. Interiorul ei se atrofiază…

Cântă multe ore şi încearcă, astfel, să înţeleagă. Să poată trece mai departe. Să urmeze alt drum, alt vis. Unele acorduri sunt accentuate, gândurile ei se zbat, se întrepătrund cu notele si creează un dans poetic şi halucinant. Cântă frenetic, melodia se nuanţează, dar atitudinea lui rămâne absurdă!

Iubirea lor era absolută. Sentimentele de dragoste, incontestabile. Trăirile – imperceptibil de adevărate. Atunci de ce? Iubirea era sublimă, iar lirismul ei copleşitor. Sărutul nopţii era învăluit într-un parfum al întregii zile petrecute în doi. Zâmbetul lor trăda doar fericire, ochii lor cântau versurile iubirii, iar trupul se cutremura la auzul vocii celuilalt. Dansau… până când privirile lor se adânceau, unul în celălalt…

…însă el a fugit de toate acestea. A aşternut o pânză între ei; atât de mată.  Însă pânza poate fi unduită… el poate să facă asta; să deplaseze limitele pentru a da sens unui nou început. Să îmbrace clapele pianului cu această pânză insipidă, să creeze împreună melodia perfectă a existenţei lor; un poem armonios în care el şi ea să devină un singur vers, o singură gamă!

În cele din urmă, întrebările ei fără răspuns se prăbuşesc… Emoţiile şi furia neputinţei se înnoadă şi se materializează într-un ultim act cântat, istovit, altădată imperturbabil. După ce atinge ultimele clape, se ridică brusc. Rochia albastră, care îmbracă trupul tremurând, va fi martora unui drum plin de îndoieli! Pleacă! Străbate câteva străzi, urcă până la etajul IV şi bate la uşă. El deschide, iar timpul rămâne suspendat… Pânza trosneşte…

Sursa foto

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Never Let Me Go

– 2010 –

Regizor: Mark Romanek

Personaje principale: Kathy (Carey Mulligan), Tommy (Andrew Garfield), Ruth (Keira Knightley)

Gen: Dramă

Notă IMDB: 7.2/10 (43.617 voturi)

My name is Kathy H. I’m 28 years old. I’ve been a carer for nine years. […] I suppose that’s why I now spend most of my time not looking forwards but looking back, to The Cottages and Hailsham, and what happened to us there…

Așa începe un film despre care e greu să scrii și asta din simplul motiv că e aproape imposibil să surprinzi starea tristă care îmbracă o poveste, în primul rând dramatică, poetică prin cadre și joc actoricesc impecabil și o muzică care completează suferința. Never let me go răscolește, trezind compasiunea pentru bietele creaturi, indignarea pentru o asemenea soartă și revolta care pornește din tot ceea ce definește caracterul etic uman.

Hailsham, un internat din Anglia anilor 1980 este un loc unde copiii cresc, știind de mici că sunt speciali, iar anumite momente din rutina lor zilnică sunt de-a dreptul bizare, precum și poveștile care circulă despre cei care aleg să încalce regulile. Ulterior, după ce una dintre noile învățătoare află ce se întâmplă, de fapt, cu acești elevi, decide să le dezvăluie acest lucru, deși pentru niște copii, un asemenea adevăr reprezintă o cruzime, care-i obligă să trăiască într-o condamnare lineară, pe alocuri întreruptă de trăiri…iubire, gelozie, furie și într-un final, acceptare! Pentru cei care încă nu ați vizionat filmul, dar doriți să faceți acest lucru, vă recomand să săriți peste următorul paragraf, asta în cazul în care știți că un spoiler vă poate împiedica să urmăriți, în general, filmele.

Acțiunea peliculei se întrerupe și reia povestea personajelor principale, Kathy, Ruth și Tommy, când aceștia împlinesc vârsta de 18 ani și sunt nevoiți să se mute într-un alt loc, unde vor sta, până când va sosi momentul în care vor începe să-și doneze câte un organ, rând pe rând…unii ajungând la a patra donare, alții sfârșindu-se mai devreme… Cât de cumplit poate fi acest scenariu, în care niște ființe sunt creeate, folosite pentru a servi unui scop, oricare ar fi acela, până la urmă! Ceea ce nici măcar pentru întreg colectivul de la Hailsham nu era, în totalitate, de prevăzut, s-a dovedit prin confirmarea faptului că, aceste creaturi, nu erau simple mașinării, ci aveau și un suflet care îi modela, dincolo de șabloanele după care au fost creeate, după niște gunoaie: drogați, prostituate, bețivani, cerșetori..poate chiar și pușcăriași!. Dintre cei trei, Kathy este singura care se califică în postura de a îngriji donatorii, în decursul acestui proces agonizant, și astfel este amânată, pentru o perioadă de timp, prima sa donare.

În ceea ce privește prestația actorilor, dar înainte de toate, distribuția rolurilor principale, mă bucur că am avut ocazia să-i văd în această formulă, considerând-o una de excepție. Ruth, interpretată de Keira Knightley, în egoismul ei, distruge, încă dinainte de a începe, povestea de dragoste dintre Kathy și Tommy. Dar ceea ce o definește cel mai mult, este chipul ei, pe care-l urmăresc și-i înțeleg chinurile și sfârșitul putred cu care trebuie să lupte! Jocul lui Andrew Garfield este de asemenea unul foarte bun, fiind naiv, transparent, creativ, dar și ușor dezechilibrat. Cât despre Carey Mulligan, aceasta este una dintre actrițele mele preferate, iar în rolul lui Kathy, demonstrează încă o dată, puterea ei de a trăi emoția și de a rămâne calmă, atunci când totul se prăbușește!

Lăsând la o parte latura SF a filmului, nu pot să nu remarc melancolia întregului fir epic și profunzimea care leagă destinul celor trei personaje, încă de când erau mici și până când se regăsesc, cu toții, în momentele cele mai dificile; cu Ruth suferind, abandonându-se pe sine, cu Tommy într-un moment de furie și disperare, și într-un final cu Kathy, meditând într-o suferință atât de tăcută, rămasă singură și așteptând…

 
8 comentarii

Scris de pe 13 Mai 2012 în Movies

 

Etichete: , , , ,

Metamorfoza, Franz Kafka

Să fii uman și să pierzi totul! Să nu explorezi condiția umană în toate formele ei, dar să fii dezbrăcat de ea, fără avertismente sau indicații! Să te trezești într-o zi că ești… altfel! Oare cum ar fi? Tu ai putea să faci față? Să fii om presupune să lupți încontinuu, cu tine însuți, cu ceilalți, cu gândurile care ne înrobesc și ne desființează idealurile. Să trăiești, iar și iar… cu același chip care defilează neîncetat printre oameni, să zâmbești acelorași ochi și să urăști din ce în ce mai multe umbre, să te comporți așa cum trebuie, dar nu în ultimul rând, să fii om în toare planurile în care ești plasat, în toate întâmplările în care ești aruncat. Acest lucru poate fi anost, dar firesc… Dar cum procedăm atunci când avem de-a face cu nefirescul? Cu repulsia? Dar cu respingerea?

Dacă ne-am trezi într-o zi, că nu mai suntem noi, așa cum ne știm și ne știu ceilalți, și nu vorbesc de o simplă tulburare de personalitate, ci de o metamorfoză completă, dacă ne-am trezi într-o zi metamorfozați într-un gândac, atunci probabil că am putea răspunde la toate întrebările enumerate mai sus! Totuși, sunt de părere că, uneori, nu avem nevoie de răspuns la chiar toate întrebările, spre binele nostru, desigur! Vorbim, așadar, de celebra Metamorfoză a lui Kafka, această operă de o importanță incontestabilă, care nu face altceva decât să sublinieze, într-un stil caracteristic, o anumită degradare umană și o realitate pe care preferăm să o ignorăm!

Gregor Samsa, de profesie comis-voiajor, se trezește într-o dimineață, în patul și în camera lui, metamorfozat într-un gândac, iar nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. Este interesant faptul că acesta abordează o atitudine calmă, fiind oarecum inconștient de situația lui; nu se panichează, ci se gândește obsesiv la munca lui, la cum să se dea jos din pat și la trenul la care, neapărat, trebuie să ajungă! Acesta depune eforturi considerabile, gândac fiind, de a deschide într-un final ușa, somat de părinții lui și de procuristul venit să vadă de ce a întârziat la muncă. Singurul lucru pe care și-l dorește Gregor este să fie văzut, iar situația lui neobișnuită să fie înțeleasă. Lucru care, evident, nu se întâmplă, căci cine s-ar putea împăca cu acest gând și ar accepta o astfel de întorsătură? Tot ce vrea procuristul este să plece de acolo, mama lui Gregor se prăbușește pe jos, iar tatăl, enervat de comportamentul fiului său și parcă vrând să-l pedepsească, într-un final izbucnește în plâns.

În cele din urmă, Gregor se târăște îndărăt în camera lui, izgonit de tatăl care își iese din fire. Astfel încep zilele în care gândacul nostru este nevoit să se obișnuiască să trăiască în captivitate, singura care își face curaj să intre în camera lui și să-i aducă de mâncare, fiind Grete, sora acestuia. Cât despre familie, de fiecare dată când aceștia luau masa, dezbăteau situația delicată în care se aflau și încercau să găsească o atitudine potrivită pentru a aborda o astfel de problemă, simțindu-se stigmatizați din cauza acestei nenorociri care s-a abătut asupra familiei. Deseori se discuta și despre situația lor financiară precară, care va determina familia, rămasă fără ajutorul financiar oferit de Gregor, să se descurce prin forțele proprii, deși atât tatăl, cât și mama, aveau problemele lor de sănătate. Singura certitudine era că, familia era îngrozită și niciodată nu rămânea doar un singur membru în casă cu Gregor-gândacul.

Zi de zi, Gregor își petrece mult timp gândindu-se la tot ce i se întâmplă, la viața lui, la familia care e încă dezgustată de el, la sacrificiile pe care aceștia trebuie să le facă pentru a supraviețui și la neputința la care a fost condamnat. De asemenea, cu timpul, își explorează abilitățile care au devenit definitorii pentru ceea ce este el acum, cățărându-se pe pereți în voie, fapt ce o determină pe Grete să-i elibereze camera de toată mobila, pentru a-i fi mai ușor. Ceea ce nu înțelege sora lui, este că, atât Gregor, cât și mama lui, ar fi dorit să rămână camera la fel, pentru că scoaterea mobilei ar fi însemnat uitarea rapidă și totală a trecutului său omenesc.

Dacă la început, familia încearcă să facă față situației, așa cum poate fiecare, în cele din urmă ajung la capătul puterilor. Printr-o suită de evenimente nefericite, tatăl începe să arunce cu mere în fiul lor, rănindu-l, iar sora lui, răbufnind, conchide că nu au altă alternativă decât să scape de Gregor, pentru că dacă ar fi fost el, ar fi înțeles de mult că nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie.

În ceea ce privește finalul propriu-zis, nu am nici un drept să-l trântesc aici pur și simplu, așa că nu vă rămâne de făcut decât să vă transformați și voi, alături de Gregor, într-un gândac respingător și să asistați la transformările celorlalți. Așa cum pentru familia lui Gregor, acesta a devenit nu doar incomod, ci pur și simplu repudiant, cu toții putem deveni paria societății, odată ce ne diferențiem, în mod voit sau nu. Singura soluție rămâne să ne regăsim acel echilibru interior, care ne va menține, pe cât posibil, în același plan de altădată, dar asta doar la nivel individual, în ceea ce ne privește strict pe noi, pe fiecare. În schimb, atunci când vine vorba de ceilalți în raport cu noi, legăturile vor putrezi, cu fiecare zi care va marca încă o nouă etapă, încă o nouă încercare, încă un test…până când totul se va transforma, din nou, iremediabil de această dată!

 
11 comentarii

Scris de pe 7 Mai 2012 în Books

 

Etichete: , , , ,

Alea Iacta Est!

Tot ce pot să declar e…în sfârșit! Și spun asta, deoarece mi-a luat o veșnicie, fără să exagerez, până să încep acest blog! Mult, rușinos de mult, dar o să las totul în urmă și o să încep acest capitol, pe care o să-l modelez, până când va rezulta într-un final, ceva care să  rezoneze, în linii mari, cu ceea ce reprezint.

Sincer, nu mă vedeam scriind pe un blog, dar uneori, anumite coordonate se schimbă și implicit, direcția pe care o urmăm, în cazul de față, alegerea de a așterne cât mai multe cuvinte, în cât mai multe forme. De multe ori, poate nu o să fie cele mai profunde, sau destul de abstracte, ori tăioase, dar tot ce pot să spun este că, îmi doresc ca acest blog să fie ca un tablou, căruia să-i aleg dimensiunea în funcție de stare și pânza în funcție de sentimente, pe care să-l pictez numai cu nuanțe care să trădeze implicarea cu care au fost întinse!

…prin urmare, sper să nimeresc o dublă de șase!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: ,

 
Life is Good

Să iubești, ca-ntr-o altă dimensiune a iubirii; veșnic însetat și doritor de linii... curbe, așezate liric... pe un sân sau pe o pleoapă...

Andrei Lasc

Om între oameni.

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.