RSS

Arhive pe etichete: masca

Radiografie intrinsecă

Vă prezint încă un text, dar nu chiar atât de prăfuit, pe care l-am scris în urmă cu vreo 2 ani, tot pentru un concurs. De data aceasta, nu doar că am trimis textul în ultima zi, ba mai mult, în ultimele 2 ore… dar îmi place mai mult decât precedentul, drept dovadă, pe lângă juriul care oricum nu mai reține nici un rând din cele citite, l-a mai citit și un prieten…

După cum vă scriam, evoluez!

 

Încă două cadre…

…două unghiuri care capturează același gol extatic din mine, pentru a-l elibera, poate din strâmtoarea care s-a stabilit în psihic… pentru a-l desena pe pereții altor suflete, care nu mai înțeleg nimic din șoaptele ce răsună a indiferență!

Mă aflu în aceeași încăpere, ca în fiecare noapte… aceeași oră, aceeași eu, cu aceleași gânduri care doar aici, într-un decor pe care l-am îmbrăcat chiar eu… cu fiecare ședință și imagine aruncată-n colțuri, așa cum a fost ea surprinsă; vie, dar totuși, urâțită pe alocuri de nesiguranța că acest loc, sanctuarul meu propriu, va fi invadat de către alte umbre. Umbre care se sufocă dincolo de acest spațiu, în care temporalitatea, suspendată și ea, asemeni existenței mele, devine martorul condamnat la tăcere morbidă!

Nemișcată, pentru câteva clipe! Până și genele-mi lungi și negre obosesc, dar în același timp, e singurul loc unde îmi permit să mă pierd într-o stare de serenitate pustiită, unde reflexiile obsesive ale unei oglinzi, devin paradoxal mute! Obiectivul urmărește povestea unei priviri fugare, de-o clipă, după care o capturează, lăsându-mă sleită, dezgolită de ceea ce, până nu demult, reprezenta inefabilul din mine, o pânză aparent bine fixată, care păstrează nuanțele fiecărui zâmbet desenat, fiecărei încruntări inutile! Înțepenită… pe același scaun instabil, într-o uitare latentă… de urmele care, în trecut… murdăreau zile-ntregi de simfonie spirituală!

Fotograful… un necunoscut! Nu știu de unde vine, ce face, cum îl cheamă sau dacă a iubit vreodată. Nu știu dacă obișnuiește să privească cerul, încercând să-l pătrundă, dincolo de nori, dincolo de-o focalizare abstractă! N-am vorbit niciodată, deși aceste ședințe au început cu ceva timp în urmă! Eu ajung în fiecare seară, la aceeași oră. Îmi deschide, mă privește, continuu, pierdut și el… cine știe în ce substrat al conștiinței! Un lucru știu sigur, și anume că fumează… în timp ce îndreaptă aparatul așezat pe trepied, spre mine, spre ceea ce eliberez din mine, de fapt… un fum, propriul meu fum de secvențe jucate până la epuizare, de-a lungul unui timp mult prea intransigent și devorator de uman, căci… ce va rămâne din acest trup care se dezbracă, aici… doar aici, de toată aparența unei vieți trăite, de masca intrinsecă pe care am pictat-o, chiar eu… cu un tremur poate firesc, dar naiv, în același timp?! Uneori, am impresia că el… este mai desfigurat emoțional decât mine… că folosește acel aparat, în nebunia lui de goană de un trecut, poate chiar și ireal, pentru a masca o existență fără strop de esență! Nu-l condamn, doar și eu… fac același lucru… mă folosesc de aparat, pentru a descărca toate imaginile din care sunt compusă… și astfel, să fie surprinse, de un blitz intens, capabil să-mi studieze până și cel mai ascuns os… fiecare colț organic. Măcar de i-aș vedea ochii… atunci aș fi convinsă că cel puțin el, va rămâne pe același drum cu mine… vom dansa, într-o hipnoză adâncă, un menuet grațios… într-un perimetru trasat, inexact…

Îmi încremenesc șuvițele-mi brunete, în cadrul pe care el… cu degetele înghețate… mi le separă, cu o mișcare imprecisă, tremurând și parcă vrând să dispar, atunci, pe loc… să-mi șterg toate zâmbetele de pe chip, să le oglindesc într-un nimic absolut, într-o umbră ireversibilă… să dispar, cu tot cu silueta mea fantasmagorică, care refuză să fie capturată, închisă și disecată!

Camera… este cufundată într-o obscuritate obositoare, iar ticăitul ceasului prăfuit de pe perete, este singurul sunet care rupe tăcerea mortuară, trântindu-se de ușa metalică, vrând să țipe… să abandoneze ființe care nu mai conștientizează din câte suflete sunt construite… nu mai știu cui să zâmbească și pe cine să ignore, nu mai înțeleg de ce, fiecare dintre personalitățile create involuntar, se zbat, trag fiecare în direcții opuse… sfâșâind întregul!

Ultimul cadru…

Fotograful pleacă, într-un mod intempestiv, eu rămânând parcă agățată de timpul care va trece, de acum, mult mai greu! Sunt convinsă că nu se va mai întoarce, că ceva s-a întâmplat, dar cu mine… nu cu el, deci nu înțeleg… Aparatul de fotografiat l-a lăsat aici, oare anume pentru mine? Pentru a înțelege și eu, ce se petrece, până la urmă? Mă ridic, în sfârșit… mă îndrept spre aparat și cercetez! Privesc fotografiile și mă cutremur! De când am devenit așa? Sunt oare eu, cu adevărat, acolo desenată atât de… nu, nu pot fi eu! De ce privesc în mii de colțuri deodată? De ce atâtea stări, într-un singur trup, timp de-un moment și-atât? De ce nu mă regăsesc în nici una dintre schițe? Sau poate mă regăsesc în toate și acest lucru mă sperie… Aș vrea să le pătez, pe fiecare în parte… să nu mai rămână nici o fărâmă din mine… să le rup, să distrug orice imprimare de-a mea… să nu mai vadă nimeni, ce suflet zace-n mine… prăbușit de atâta încarcerare, în același corp…

Mai bine mă plimb, prin cameră… poate astfel pierd din feluritele chipuri care mă acoperă, unul câte unul, mai strâns, mai mat, mai ascuțit. Aș vrea să le desprind, să rămână doar unul… cel care redă, pentru fiecare interlocutor în parte… exact ceea ce merită… subtil, tăios! Mă plimb și aștept, dar ce anume aștept, din moment ce el…știu sigur că nu va mai apărea? Aștept… și-mi târăsc rochia albă, lungă, pe podea… în același ritm cu oboseala pe care deja o resimt… mai acut, până și în spate, în tălpile goale…

… dar… întorc privirea și observ pe cineva… și… din nou, ochii nu se văd! Se îndreaptă către mine și mă ia de braț, mă strânge puternic și mă conduce spre ieșire… Să mă opun? Să mă zbat? Pășesc și eu, alături… îmi trag puțin mâna, dar nu izbutesc… e încleștată! Vreau să văd ochii, chipul celui care mă scoate din acest plan… și reușesc… ridic din nou privirea și acum înțeleg totul! Cel care îmi este alături, de fapt, cea care îmi este alături… sunt, de fapt, tot eu! Dar din nou, suntem două… deci nu am rezolvat nimic…

… prin urmare…

…iau silueta de lângă mine și o pun în cuier, lăsând-o în urmă… închisă, înnegrită deja! Iar eu ies de pe scenă! Singură… un singur chip…

Sursa foto: George Pruteanu.

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 24 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

 
Life is Good

Să iubești, ca-ntr-o altă dimensiune a iubirii; veșnic însetat și doritor de linii... curbe, așezate liric... pe un sân sau pe o pleoapă...

Andrei Lasc

Om între oameni.

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.