Închid ochii! În timp ce liniștea mă cuprinde și-mi numără bătăile inimii, închid ochii! Intru într-o anumită stare, profundă și intimă, doar a mea… și las ideile să cadă frenetic pe tastele de pe care încep să dispară literele… dar nu înainte de a deschide ochii care rămân încă blocați în acea stare… în care gândurile pot fi ușor imprecise, dar care își vor găsi forma în care să se revele…
Cam așa scriu eu! Și cu puncte, multe puncte…
Aș vrea, totuși, să le întreb dacă nu simt greutatea emoțiilor la care le supun, dacă nu doare prea mult, că zăbovesc atâta timp și mă sprijin de ele, pe ele… atât de mici, de perfecte, fără colțuri care să mă zgârie! Devin confidentele mele, căci cine ar putea ști mai bine ce simt, dacă nu punctele pe care le exploatez până devin parte din mine, încât știu exact unde să se plaseze, fără să fiu nevoită să explic, iar și iar, ceea ce mă definește, ceea ce mă doare, cum sunt eu, de fapt și de ce simt ceea ce simt?
Punctele, acele multe puncte, atât de fidele sentimentelor mele… nu se revoltă niciodată, nu dispar, precum literele de pe tastatură, ci mă lasă să le folosesc de câte ori am nevoie de ele, de acele trei puncte care îmi dau răgazul să închid ochii și să simt… Ele nu știu ce înseamnă singurătatea, pentru că sunt mereu împreună, cel puțin câte trei, iar atât prezența, cât până și tăcerea lor… mă ajută să uit de singurătățile mele…
Urăsc punctul! Eu am nevoie de puncte…
Punctul mă transformă… parcă răpește partea cea mai profundă din mine și mă lasă, așa, cu gândul neterminat, neexplicat sau pur și simplu fără acea emoție tăcută, de neîmpărtășit… doar prin suspensii literare! Îmi pot însuși, de asemenea, și un șir scurt de cuvinte, și chiar o fac, uneori… le așez pe aceeași linie și le potrivesc frumos, nu este o problemă, dar prefer să îi las pe alții să facă asta… Eu vreau să scriu în stilul meu, nu doar cu ajutorul cuvintelor, seci, încă de demult definite…
Blogging... 