RSS

Arhive pe etichete: viata

Între două șine…

De fiecare dată când ridic de jos o piatră și o arunc, departe de mine, cât mai departe… încerc cumva să arunc toate îndoielile și temerile din mine. Piatră cu piatră! Uneori se lovesc de șine și ricoșează, ies din plan, dispar cu totul! Alteori, se întâmplă să le privesc mult timp înainte de a le arunca… vreau să scap de ele, dar nu înainte de a înțelege exact de ce nu le mai vreau! Niciodată nu am știut de ce vin mereu în acest loc, atât de pustiu! Doar eu și trenul, pietrele și șinele… praful! Niciodată nu am înțeles de ce nu mă sperie acel zgomot care-mi cutremură fiecare gând și emoție, zgomotul care, odată cu trenul care trece pe lângă mine, ar putea să mă tragă după el! Probabil m-aș lăsa purtată, astfel, spre noi culmi, dar parcă nu este momentul… trenul nu are viteza necesară, ori cerul e prea întunecat și nimeni nu mi-ar putea veghea drumul!

Oricum, mai aștept, doar pot să stau aici cât vreau… pot să decid în ce direcție vreau să mă duc, pot să încep să alerg pe șine, să sar de pe o șină pe alta, să dansez până când vine următorul tren sau pur și simplu, până mă voi prăbuși… să închid ochii și să simt, ceea ce nu se poate simți decât atunci când aștepti un tren care nu știi de unde vine, nu știi câte locuri are, cine îl conduce și mai ales, dacă e trenul tău! Singura certitudine este că va veni un tren în fiecare zi, la ore diferite! Poate voi fi cu spatele, poate o să cad… poate îl voi privi în timp ce se îndreaptă spre mine, poate voi reuși să mă feresc…

De multe ori ajung prea târziu! Mă uit în toate direcțiile, dar știu că l-am pierdut, e prea multă tăcere… În astfel de zile, ignor pietrele și încep să mă plimb, pierdută, în timp ce șinele se estompează! Nu aștept nimic, iar singurătatea mă obligă să-mi reclădesc în minte viața! Să-mi regândesc alegerile și viitoarele opțiuni! Am nevoie de astfel de zile, de acestă liniște care parcă mă vrea și ea! Simt asta, și astfel, totul devine mai… intim! Eu și tăcerea… golul care se joacă cu mine și pune stăpânire pe fiecare articulație, venă, încheietură! Doar în astfel de momente îmi permit, uneori, să plâng, în timp ce străbat distanțe care mă ajută să-mi uit eșecurile, care-mi iartă greșelile! E un drum obositor, dar necesar, și nu mă pot opri până nu ajung la un echilibru, care să mă determine să vreau să încerc și ziua următoare, să prind trenul următor. Poate urmează al meu! Poate ajung la timp! Poate mâine voi ști exact în ce loc să-l aștept!

… dar zilele trec și se pare că îl tot pierd! E aceeași tăcere care începe să mă neliniștească, iar această incertitudine mă sufocă, mai ceva ca praful care, purtat de vânt, îmi maschează panica! M-am săturat să tot aștept… până și ecartamentul pare schimbat, iar pietrele își modifică constant forma, se erodează, îmbătrânesc… le disprețuiesc! Nu mai vreau să rămân înțepenită și să mă întreb de ce doare să trăiesc! Nu mai vreau să mă mulțumesc cu faptul că am impresia că nu am curajul să mă plasez într-un context mai fericit, pe care-l merit și care mi-a lipsit atâta timp! Sunt hotărâtă și vreau să pornesc în căutarea trenului meu, care poate a plecat deja… să-l ajung și să-mi găsesc locul, comod, lângă geamul care îmi arată cu adevărat viața!

Prin urmare, pur și simplu, aleg o direcție și pornesc; fără să mă împiedic, fără să privesc înapoi, fără să încetinesc pasul, … spre ceva ce am nevoie… și mă strigă! Îmi aud pașii gonind și las în urmă pereții tunelurilor prin care trec, cerul posomorât și acea apăsare! Mă desprind de un trecut și mă lipesc, mai strâns, de un nou început!

Dar, deși aveam impresia că am ales direcția corectă, aud, totuși, un sunet și observ trenul care se îndreaptă spre mine! Vine din față și eu rămân pironită… îl privesc, dar nu mă pot mișca și nu înțeleg ce mi se întâmplă! Mă regăseam, pe acest drum, pe mine însămi, și descoperisem în mine o putere pe care nu știam că o am… dar măcar dacă aș fi apucat-o în direcția care trebuia… Acum sunt din nou vulnerabilă, am riscat totul, iar trenul se apropie cu o furie de neiertat! Mulți sunt cei care îmi urmează calea, pentru că nu sunt singura care a aștepat prea mult să pornească la drum, dar poate ei pot sări în acest tren, măcar unii dintre ei! Eu pot doar să cred cu tărie că, voi depăși, și acest obstacol, chiar dacă va fi unul mai dureros, chiar dacă impactul trenului cu sufletul meu mă va doborî! Deși se apropie cu repeziciune, încă mai este timp… pentru ce? Tot pentru mine, pentru a mă putea pregăti! Pentru a mă gândi deja la modul în care mă voi ridica, și de această dată, voi porni în direcția opusă! Voi trece din nou prin acele tuneluri ai căror pereți ar fi vrut să-mi șoptească să mă întorc din drum, să-mi blocheze calea, să mă salveze!

Nu regret că s-a întâmplat așa! Până adineauri, așteptam pe același peron, în aceeași gară, cu aceleași convingeri, iar de riscat, întotdeauna am riscat prea puțin! De această dată, am ales să mă îndepărtez de șinele care mă încorsetau și mă hipnotizau în același timp, nerealizând în mod clar ceea ce ar fi trebuit să fac și cum să acționez! Dar acum mă simt liberă să pornesc pe drumul meu, să-mi construiesc propriile șine, printre pietre zâmbitoare!

Acest articol face parte din ediția 34 Blog Power, iar Liviu este cel care a propus tema pentru această săptămână:

„Nu o să-ți dai seama niciodată în ce parte s-a dus trenul doar uitându-te la şine.”

  • îți ghidezi calea în viață în funcție de ceea ce simți, ce știi, ce ai învățat, îți place riscul?
  • să presupunem că esti obligat să alegi, să indici direcția în care a plecat trenul, mergând pe șine în acea direcție; vei avea curajul să riști sau vei lăsa pe altul în locul tău?
  • să presupunem că ai greșit direcția iar trenul vine spre tine… ce faci, știind că în spatele tău sunt alții ce ți-au urmat calea?

Celelalte articole participanete sunt:

Un tren spre nicăieri

Trenul

Montagne Russe

Treul care se numește viață

Trenul vieții

Sursa foto

Anunțuri
 
20 comentarii

Scris de pe 10 August 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , , ,

Radiografie intrinsecă

Vă prezint încă un text, dar nu chiar atât de prăfuit, pe care l-am scris în urmă cu vreo 2 ani, tot pentru un concurs. De data aceasta, nu doar că am trimis textul în ultima zi, ba mai mult, în ultimele 2 ore… dar îmi place mai mult decât precedentul, drept dovadă, pe lângă juriul care oricum nu mai reține nici un rând din cele citite, l-a mai citit și un prieten…

După cum vă scriam, evoluez!

 

Încă două cadre…

…două unghiuri care capturează același gol extatic din mine, pentru a-l elibera, poate din strâmtoarea care s-a stabilit în psihic… pentru a-l desena pe pereții altor suflete, care nu mai înțeleg nimic din șoaptele ce răsună a indiferență!

Mă aflu în aceeași încăpere, ca în fiecare noapte… aceeași oră, aceeași eu, cu aceleași gânduri care doar aici, într-un decor pe care l-am îmbrăcat chiar eu… cu fiecare ședință și imagine aruncată-n colțuri, așa cum a fost ea surprinsă; vie, dar totuși, urâțită pe alocuri de nesiguranța că acest loc, sanctuarul meu propriu, va fi invadat de către alte umbre. Umbre care se sufocă dincolo de acest spațiu, în care temporalitatea, suspendată și ea, asemeni existenței mele, devine martorul condamnat la tăcere morbidă!

Nemișcată, pentru câteva clipe! Până și genele-mi lungi și negre obosesc, dar în același timp, e singurul loc unde îmi permit să mă pierd într-o stare de serenitate pustiită, unde reflexiile obsesive ale unei oglinzi, devin paradoxal mute! Obiectivul urmărește povestea unei priviri fugare, de-o clipă, după care o capturează, lăsându-mă sleită, dezgolită de ceea ce, până nu demult, reprezenta inefabilul din mine, o pânză aparent bine fixată, care păstrează nuanțele fiecărui zâmbet desenat, fiecărei încruntări inutile! Înțepenită… pe același scaun instabil, într-o uitare latentă… de urmele care, în trecut… murdăreau zile-ntregi de simfonie spirituală!

Fotograful… un necunoscut! Nu știu de unde vine, ce face, cum îl cheamă sau dacă a iubit vreodată. Nu știu dacă obișnuiește să privească cerul, încercând să-l pătrundă, dincolo de nori, dincolo de-o focalizare abstractă! N-am vorbit niciodată, deși aceste ședințe au început cu ceva timp în urmă! Eu ajung în fiecare seară, la aceeași oră. Îmi deschide, mă privește, continuu, pierdut și el… cine știe în ce substrat al conștiinței! Un lucru știu sigur, și anume că fumează… în timp ce îndreaptă aparatul așezat pe trepied, spre mine, spre ceea ce eliberez din mine, de fapt… un fum, propriul meu fum de secvențe jucate până la epuizare, de-a lungul unui timp mult prea intransigent și devorator de uman, căci… ce va rămâne din acest trup care se dezbracă, aici… doar aici, de toată aparența unei vieți trăite, de masca intrinsecă pe care am pictat-o, chiar eu… cu un tremur poate firesc, dar naiv, în același timp?! Uneori, am impresia că el… este mai desfigurat emoțional decât mine… că folosește acel aparat, în nebunia lui de goană de un trecut, poate chiar și ireal, pentru a masca o existență fără strop de esență! Nu-l condamn, doar și eu… fac același lucru… mă folosesc de aparat, pentru a descărca toate imaginile din care sunt compusă… și astfel, să fie surprinse, de un blitz intens, capabil să-mi studieze până și cel mai ascuns os… fiecare colț organic. Măcar de i-aș vedea ochii… atunci aș fi convinsă că cel puțin el, va rămâne pe același drum cu mine… vom dansa, într-o hipnoză adâncă, un menuet grațios… într-un perimetru trasat, inexact…

Îmi încremenesc șuvițele-mi brunete, în cadrul pe care el… cu degetele înghețate… mi le separă, cu o mișcare imprecisă, tremurând și parcă vrând să dispar, atunci, pe loc… să-mi șterg toate zâmbetele de pe chip, să le oglindesc într-un nimic absolut, într-o umbră ireversibilă… să dispar, cu tot cu silueta mea fantasmagorică, care refuză să fie capturată, închisă și disecată!

Camera… este cufundată într-o obscuritate obositoare, iar ticăitul ceasului prăfuit de pe perete, este singurul sunet care rupe tăcerea mortuară, trântindu-se de ușa metalică, vrând să țipe… să abandoneze ființe care nu mai conștientizează din câte suflete sunt construite… nu mai știu cui să zâmbească și pe cine să ignore, nu mai înțeleg de ce, fiecare dintre personalitățile create involuntar, se zbat, trag fiecare în direcții opuse… sfâșâind întregul!

Ultimul cadru…

Fotograful pleacă, într-un mod intempestiv, eu rămânând parcă agățată de timpul care va trece, de acum, mult mai greu! Sunt convinsă că nu se va mai întoarce, că ceva s-a întâmplat, dar cu mine… nu cu el, deci nu înțeleg… Aparatul de fotografiat l-a lăsat aici, oare anume pentru mine? Pentru a înțelege și eu, ce se petrece, până la urmă? Mă ridic, în sfârșit… mă îndrept spre aparat și cercetez! Privesc fotografiile și mă cutremur! De când am devenit așa? Sunt oare eu, cu adevărat, acolo desenată atât de… nu, nu pot fi eu! De ce privesc în mii de colțuri deodată? De ce atâtea stări, într-un singur trup, timp de-un moment și-atât? De ce nu mă regăsesc în nici una dintre schițe? Sau poate mă regăsesc în toate și acest lucru mă sperie… Aș vrea să le pătez, pe fiecare în parte… să nu mai rămână nici o fărâmă din mine… să le rup, să distrug orice imprimare de-a mea… să nu mai vadă nimeni, ce suflet zace-n mine… prăbușit de atâta încarcerare, în același corp…

Mai bine mă plimb, prin cameră… poate astfel pierd din feluritele chipuri care mă acoperă, unul câte unul, mai strâns, mai mat, mai ascuțit. Aș vrea să le desprind, să rămână doar unul… cel care redă, pentru fiecare interlocutor în parte… exact ceea ce merită… subtil, tăios! Mă plimb și aștept, dar ce anume aștept, din moment ce el…știu sigur că nu va mai apărea? Aștept… și-mi târăsc rochia albă, lungă, pe podea… în același ritm cu oboseala pe care deja o resimt… mai acut, până și în spate, în tălpile goale…

… dar… întorc privirea și observ pe cineva… și… din nou, ochii nu se văd! Se îndreaptă către mine și mă ia de braț, mă strânge puternic și mă conduce spre ieșire… Să mă opun? Să mă zbat? Pășesc și eu, alături… îmi trag puțin mâna, dar nu izbutesc… e încleștată! Vreau să văd ochii, chipul celui care mă scoate din acest plan… și reușesc… ridic din nou privirea și acum înțeleg totul! Cel care îmi este alături, de fapt, cea care îmi este alături… sunt, de fapt, tot eu! Dar din nou, suntem două… deci nu am rezolvat nimic…

… prin urmare…

…iau silueta de lângă mine și o pun în cuier, lăsând-o în urmă… închisă, înnegrită deja! Iar eu ies de pe scenă! Singură… un singur chip…

Sursa foto: George Pruteanu.

 
4 comentarii

Scris de pe 24 Mai 2012 în Thoughts

 

Etichete: , , , ,

Metamorfoza, Franz Kafka

Să fii uman și să pierzi totul! Să nu explorezi condiția umană în toate formele ei, dar să fii dezbrăcat de ea, fără avertismente sau indicații! Să te trezești într-o zi că ești… altfel! Oare cum ar fi? Tu ai putea să faci față? Să fii om presupune să lupți încontinuu, cu tine însuți, cu ceilalți, cu gândurile care ne înrobesc și ne desființează idealurile. Să trăiești, iar și iar… cu același chip care defilează neîncetat printre oameni, să zâmbești acelorași ochi și să urăști din ce în ce mai multe umbre, să te comporți așa cum trebuie, dar nu în ultimul rând, să fii om în toare planurile în care ești plasat, în toate întâmplările în care ești aruncat. Acest lucru poate fi anost, dar firesc… Dar cum procedăm atunci când avem de-a face cu nefirescul? Cu repulsia? Dar cu respingerea?

Dacă ne-am trezi într-o zi, că nu mai suntem noi, așa cum ne știm și ne știu ceilalți, și nu vorbesc de o simplă tulburare de personalitate, ci de o metamorfoză completă, dacă ne-am trezi într-o zi metamorfozați într-un gândac, atunci probabil că am putea răspunde la toate întrebările enumerate mai sus! Totuși, sunt de părere că, uneori, nu avem nevoie de răspuns la chiar toate întrebările, spre binele nostru, desigur! Vorbim, așadar, de celebra Metamorfoză a lui Kafka, această operă de o importanță incontestabilă, care nu face altceva decât să sublinieze, într-un stil caracteristic, o anumită degradare umană și o realitate pe care preferăm să o ignorăm!

Gregor Samsa, de profesie comis-voiajor, se trezește într-o dimineață, în patul și în camera lui, metamorfozat într-un gândac, iar nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. Este interesant faptul că acesta abordează o atitudine calmă, fiind oarecum inconștient de situația lui; nu se panichează, ci se gândește obsesiv la munca lui, la cum să se dea jos din pat și la trenul la care, neapărat, trebuie să ajungă! Acesta depune eforturi considerabile, gândac fiind, de a deschide într-un final ușa, somat de părinții lui și de procuristul venit să vadă de ce a întârziat la muncă. Singurul lucru pe care și-l dorește Gregor este să fie văzut, iar situația lui neobișnuită să fie înțeleasă. Lucru care, evident, nu se întâmplă, căci cine s-ar putea împăca cu acest gând și ar accepta o astfel de întorsătură? Tot ce vrea procuristul este să plece de acolo, mama lui Gregor se prăbușește pe jos, iar tatăl, enervat de comportamentul fiului său și parcă vrând să-l pedepsească, într-un final izbucnește în plâns.

În cele din urmă, Gregor se târăște îndărăt în camera lui, izgonit de tatăl care își iese din fire. Astfel încep zilele în care gândacul nostru este nevoit să se obișnuiască să trăiască în captivitate, singura care își face curaj să intre în camera lui și să-i aducă de mâncare, fiind Grete, sora acestuia. Cât despre familie, de fiecare dată când aceștia luau masa, dezbăteau situația delicată în care se aflau și încercau să găsească o atitudine potrivită pentru a aborda o astfel de problemă, simțindu-se stigmatizați din cauza acestei nenorociri care s-a abătut asupra familiei. Deseori se discuta și despre situația lor financiară precară, care va determina familia, rămasă fără ajutorul financiar oferit de Gregor, să se descurce prin forțele proprii, deși atât tatăl, cât și mama, aveau problemele lor de sănătate. Singura certitudine era că, familia era îngrozită și niciodată nu rămânea doar un singur membru în casă cu Gregor-gândacul.

Zi de zi, Gregor își petrece mult timp gândindu-se la tot ce i se întâmplă, la viața lui, la familia care e încă dezgustată de el, la sacrificiile pe care aceștia trebuie să le facă pentru a supraviețui și la neputința la care a fost condamnat. De asemenea, cu timpul, își explorează abilitățile care au devenit definitorii pentru ceea ce este el acum, cățărându-se pe pereți în voie, fapt ce o determină pe Grete să-i elibereze camera de toată mobila, pentru a-i fi mai ușor. Ceea ce nu înțelege sora lui, este că, atât Gregor, cât și mama lui, ar fi dorit să rămână camera la fel, pentru că scoaterea mobilei ar fi însemnat uitarea rapidă și totală a trecutului său omenesc.

Dacă la început, familia încearcă să facă față situației, așa cum poate fiecare, în cele din urmă ajung la capătul puterilor. Printr-o suită de evenimente nefericite, tatăl începe să arunce cu mere în fiul lor, rănindu-l, iar sora lui, răbufnind, conchide că nu au altă alternativă decât să scape de Gregor, pentru că dacă ar fi fost el, ar fi înțeles de mult că nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie.

În ceea ce privește finalul propriu-zis, nu am nici un drept să-l trântesc aici pur și simplu, așa că nu vă rămâne de făcut decât să vă transformați și voi, alături de Gregor, într-un gândac respingător și să asistați la transformările celorlalți. Așa cum pentru familia lui Gregor, acesta a devenit nu doar incomod, ci pur și simplu repudiant, cu toții putem deveni paria societății, odată ce ne diferențiem, în mod voit sau nu. Singura soluție rămâne să ne regăsim acel echilibru interior, care ne va menține, pe cât posibil, în același plan de altădată, dar asta doar la nivel individual, în ceea ce ne privește strict pe noi, pe fiecare. În schimb, atunci când vine vorba de ceilalți în raport cu noi, legăturile vor putrezi, cu fiecare zi care va marca încă o nouă etapă, încă o nouă încercare, încă un test…până când totul se va transforma, din nou, iremediabil de această dată!

 
11 comentarii

Scris de pe 7 Mai 2012 în Books

 

Etichete: , , , ,

 
Life is Good

Să iubești, ca-ntr-o altă dimensiune a iubirii; veșnic însetat și doritor de linii... curbe, așezate liric... pe un sân sau pe o pleoapă...

Andrei Lasc

Om între oameni.

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.